coperta_dsf

Campania ” Unii lângă alţii la Dispensarul SF”.

Nu am mai scris demult pe aici şi unii dintre voi mi-au reproşat asta. Mai mult sau mai puţin direct. Nu mă ascund după motive, dar chiar am fost prins cu proiecte literare de care sunt sigur că aţi auzit. Apoi m-am lăsat sedus de rutină. Pentru a mă încărca. Pentru a mă detaşa de emoţiile pe care mi le provoacă nedreptăţile din jurul meu. Un fel de safe-mode la nivel mental. Mi-a prins tare bine.

 

M-aţi întrebat dacă sunt în regulă. M-aţi întrebat dacă voi continua să scriu. M-aţi întrebat la ce lucrez acum. Vă mulţumesc pentru interes şi grijă. Un autor e nimic fără cititorii lui. Am un nou proiect acum. Sunt în etapa de documentare. Veţi primi câteva mostre în toamnă. E vorba despre un roman în care veţi descoperi un alt stil. Nu sunt încă autorizat să dau detalii.

 

Nu m-am schimbat. Sunt acelaşi om pe care-l cunoaşteţi. Sensibil la multe. În special la greutăţile celor de lângă mine. Vă propun o nouă campanie. Pentru câţiva copii. Mici. Sugari. 5 fetiţe şi un băieţel. Structura pe vârste este următoarea:

 

  • o fetiţă de 2 luni.

 

  • o fetiţă de 3 luni.

 

  • o fetiţă de 4 luni.

 

  • o fetiţă de 5 luni.

 

  • un băieţel de 5 luni.

 

  • o fetiţă de 11 luni.

 

Intenţia mea este să le oferim acestor copii lapte praf, pampers, hăinuţe, poate chiar medicamente. Ziua în care aş dori să facem aceste cadouri este 23 iulie. Sâmbăta. La dispensar. Nu vă spun cuvinte mari. Nu fac apeluri aiurea. Vă spun doar că au nevoie de toate acestea.

 

Învăţăm din ce în ce mai bine că în vremurile astea nu putem sta decât unii lângă alţii. Normalitatea începe cu un prim pas. Cu empatia. Cu atenţia pe care o acordăm celor din jur. Viitorul nostru nu depinde cei care ne conduc. Nu. Depinde de ceea ce construim noi prin atitudinea noastră. Sunt onorat că scriu pentru voi, cei care înţelegeţi cuvintele şi emoţiile.

 

Vă invit alături de aceşti copii. Să fim împreună. Să ignori astfel de situaţii e uşor. Îl iei pe „nu mă interesează” în braţe şi dormi liniştit. Să te implici, încercând să rezolvi măcar temporar greutăţile celor de lângă tine e o mare responsabilitate. E un mod de viaţă care vine din interiorul tău.

 

Putem fi unii lângă alţii, noi toţi cei care avem un scop în viaţa asta. Şi nu e acela de a avea. E acela de a trăi privind atent în jur la cei care au nevoie de ajutorul nostru.

Pentru detalii mă puteţi contacta pe pagina mea de facebook sau la adresa de email: drhaidamacflorin@gmail.com

 

coperta_dsf

Vorbe…

Să lucrezi vreme de 15 ani într-o şi pentru o comunitate e mare lucru. Să nu te laşi atras de mirajul străinătăţii. Să nu te laşi sedus de promisiunea unor câştiguri mult mai mari. Să uiţi de fiecare dată toţi nervii pe care ţi i-ai făcut atunci când multe nu merg ca lumea. Începând cu sistemele informatice şi terminând cu hârbul cu care faci naveta. În orice condiţii. Că plouă, că ninge, că e caniculă, că e ger, că e viscol, tu eşti pe drum. Încercând să ajungi întreg în faţa dispensarului.

Laşi la uşă problemele personale. Le vei lua înapoi la plecare. Cei care vin la tine îşi încredinţează multe în mâinile tale. Te privesc cu alţi ochi. Tu nici să te îmbolnăveşti nu ai voie. „Cum aşa? Boala se prinde şi de doctori? Da, mamă, se prinde. Dar matale ştiţi să vă vindecaţi singur. Ştiu, mamă, dar sunt făcut din lut, ca orice om”. Aş vrea să fiu de fier. Măcar fizic. Mental îmi impun asta în fiecare zi. Sunt ca un alchimist care a găsit piatra filozofală. Doar că nu transform metale în aur pur. Lucrez cu decepţii, depresii, frustrări, visuri, suferinţă. Pe toate astea le transform în fier topit în care îmi înfund creierii, aşteptând apoi să se răcească.
***

Primul semn că trebuie să dai halatul alb jos este atunci când nu mai ai răbdare. Să asculţi. Să întrebi. Să te implici. Să consulţi. Atunci când până şi la examenul clinic tu vezi doar servere şi semnături electronice. Am avut perioade din astea şi doar dualitatea minţii mele m-a ajutat. Partea emoţională, umană, a bătut de departe partea de robot informatizat. Mă simt uneori în dispensar ca ultimul templier. Sau ioanit. Medicina se practică în primul rând cu capul şi cu mâinile. Să nu credeţi că aparatura vă vindecă. Doar confirmă sau infirmă o suspiuciune, pe care tot mintea medicului a ridicat-o.

Şi se mai practică într-un fel. Cu empatie. Cu respect faţă de omul în suferinţă. Mai stau uneori, aşa cum stăteam mai demult, în sala de aşteptare. Privind doar uşa cabinetului. Gândindu-mă că eu sunt pacientul. Aşa îţi dai seama de multe. Stând în faţa uşii. Te încarci cu tot ceea ce se aşteaptă de la tine. Ştiu că pacienţii sunt la fel de atenţi ca mine. De foarte multe ori am văzut cum îmi caută privirea atunci când intră.

Fumul de Davidoff îmi învăluie delicat plămânii. Păcătos obicei. Îmi calmează nervii. Am început să fumez din nou în maşină. Şi să înjur. Şi încă mai înverşunat ca acum ceva vreme. O fi de vină noianul ăsta de şoferi care mai de care mai debil? Cine ştie? Se poate. Nu mai contează. Am ajuns la cabinet.

– Ce ai păţit, bunică?

– Mă dor coastele, domn doctor. Am fost la policlinică şi mi-au spus că am reumatism. Că la vârsta mea, ce pretenţii să mai am? Măcar să nu mă mai doară.

– Ce reumatism, mamă? Grav?întreb eu de politeţe aşa.

Niciodată nu mă iau dupa ce spun alţii. Chiar dacă sunt somităţi. Până nu pun mâna nu cred. Aşa sunt eu.

– Dar de când doare aşa?

– De o săptămână şi ceva. A venit fata şi m-a dus la oraş. La specialişti.

– Şi?

– Ce pot să spun? Mi-au făcut rază şi mi-au zis că sufar cu oasele. Mi-au dat nişte pastile.

– Şi au fost bune?

– Nu m-au ajutat deloc.

– Ce să faci, bunică? Ia loc pe canapea. Să văd eu.

Consult. Aşa cum am învăţat. Cu mâinile. În lumină naturală. Comparativ stânga cu dreapta. Măsor tensiunea. Mare.

– Ia spune, bunică, îţi aminteşti ce ai făcut acum o săptămână? Înainte să te ia durerea asta.

– Am fost la mormânt la el. Şi am rupt buruienile. Că se făcuseră mari.

– Aha. Şi ai tras tare de ele, aşa-i?

– Da, domn doctor.

E clar. Problema ei musculară. Dacă ar fi stat şi specialiştii ăia de vorbă cu ea cum am stat eu, bine mai era. N-o mai îndopau cu hapuri care n-au făcut altceva decât să-i crească tensiunea.

– Şi când mă strâng nepoţii în braţe, mă doare, domn doctor. Nu mai ştiu ce să mai fac.

– O să facem tratament, bunică. Şi o să-ţi treacă.

Pleacă bunica asta. Vin altele. Cu alte probleme. Cu alte întrebări. Doar suferinţa are aceeşi culoare. Că hâtra asta nu face discriminări. Sunt sigur că a pus ochii şi pe mine. Doar că încă nu mi-a venit rândul. Nici nu contează. Încă o zi în care purtatul halatului alb se măsoară în priviri căutate încă de la intrare.

jpg

Lehamitea şi vaccinul.

De ce să mai latru ca prostul peste tot? Asta înseamnă expunere şi, mai devreme sau mai târziu, voi plăti un anumit preţ. Pentru ce? Pentru vorbe în vânt? Pentru aprobarea unora sau înjurăturile altora? Pentru ca toţi să se întoarcă apoi frumos în areactivitatea care le guvernează viaţa?

Nu mulţumesc! Nu mai vreau. Nu mai am nervi. Nu mai am motivaţie. Nu mai am speranţă. Deja plătesc la comun, la pauşal, preţul nepăsării tuturor. Am ajuns în situaţia în care individul, omul, nu mai contează. Să spunem că nu-ţi convine ceva. Şi exemple sunt multiple. Că dai cu maşina în aceleaşi gropi de câteva luni. Că nu ai apă caldă. Mă rog, în cazul în care foloseşti. Că nu ai căldură. Că nu-ţi merge cardul de sănătate şi stai pe la cozi pe la spitale, cabinete medicale sau tot felul de instituţii ale statului. Că sunt trimişi în străinătate nu ştiu câţi arşi în spelunci, dar copilul tău moare de leucemie că tu nu ai bani de tratament. Că apar bolizi de zeci de mii de euro pe străzi, conduşi de tot felul de amazoane care nu au muncit o zi în viaţa lor. Asta în timp ce tu te trezeşti cu noaptea-n cap să mergi la serviciu. Cu autobuzul. Iarna. Că ai mai multe drepturi ca asistat decât ca angajator sau patron de firmă. Că se interzice fumatul peste tot. De parcă alcoolul aduce numai sănătate. Că eşti tu, fumător, discriminat nu interesează pe nimeni. Că deşi sunt interzise e plin de căruţe prin oraş, care aduc tot felul de cetăţeni să scormonească prin gunoaie. Cu copii mici după ei. Dar, nah, instituţiile statului nu se autosesizează în cazuri din astea. Că unul care munceşte ţine în spate alţi şapte. Că doar la medic plicul e considerat şpagă. În rest pula. La nea Caisă care vine să-ţi schimbe un robinet i se cuvin banii fără chitanţă, nu? Aia nu e şpagă. E pentru sufletul morţilor. Că nu e un loc de parcare prin orasul ăsta supraaglomerat şi absolut niciun plan de remediere a situaţiei. Însă amenzi iei cu grămada. Că plăteşti o viaţă la un sistem de pensii pentru ca la bătrâneţe să iei doar un mare şut în cur. Şi multe alte „minunăţii” ale vieţii moderne în România.

Îţi faci nervi, da? Te frustrează. Te macină. Te afectează. Îţi influenţează modul de viaţă. Îţi dictează chiar un anumit comportament multitudinea asta de nedreptăţi pe care o vezi zilnic. Aşa şi? Ce faci? Cum îţi manifeşti tu nemulţumirea? Ragi un pic pe facebook. Bei câteva beri. Tragi câteva cruci. Şi? Ce mai faci? Ţi-o sugi singur, corect? De ce? Din cauza nepăsării din jur. Toţi constată. Sunt de acord cu tine. Apoi se întorc la mentalităţile lor de „descurcăreţi”. Şi uite aşa îţi dai seama uşor uşor că eşti singur în toţi nervii ăştia ai tăi. Nervi care îţi aduc un mare consum. Respiraţia ţi se accelerează. Suprarenalele încep producţia de adrenalina în exces. Ba mai face şi tiroida ca toţi dracii. Ţi se usucă gura. Te ia cu palpitaţii şi leşin. Te stingi dracului de oftică. Îţi fuţi viaţa inutil. Pentru nimic. Ba mai sunt unii care te şi înjură pentru asta. Şi atunci nu mai bine te prefaci şi tu ca toţi ceilalţi că nu vezi? Nu mai bine îţi pui casca de cosmonaut şi îţi bagi picioarele? Nu mai bine te protejezi?

Ăia care se cred mari valori, ăia deştepţi şi curajoşi, intelectualii plini de bun simţ şi viziune, altruiştii, pricepuţii, specialiştii, geniile, marii oameni de stat pe care nu-i vede nimeni, toţi ăştia unde sunt? Că numai de valori aud vorbindu-se în jurul meu. De ce toate minţile astea luminate preferă doar aerul ftizic al bibliotecilor? De ce preferă să fie eclipsaţi de silicoane? Oare nu cumva din cauză că lehamitea e contagioasă? Plm! Şi credeam că m-am vaccinat. Se pare că au dreptate gospodinele care spun că vaccinurile nu e bune.

coperta_dsf

Dragi pacienţi, Dumnezeu să vă ajute!

Zile de iarnă atipică. Aşa cum e totul în ţara asta pe vremurile astea. Ba ger. Ba căldură. Ba zăpadă. Ba zoaie care inundă străzile. Zoaie care abia aşteaptă îngheţul ca să mai arunce în pomi câţiva şoferi ce îndrăznesc să mearga la serviciu. Să muncească. Să plătească pentru toţi. Să funcţioneze ţara cu taxele şi impozitele lor. Maratonul proştilor. Ăia deştepţi stau la căldurică. N-au de plătit. Doar de primit.

Ies din scară cu ţigara bine înfiptă în zâmbetul amar pe care-l port atunci când constat că trebuie să-mi cumpăr ciubote de cauciuc. E frig. Al naibii. Arunc o privire spre ceruri, sperând într-un ajutor divin care să-mi rezolve compresia la motor, bujiile incandescente şi bateria de la hârbul cu care circul. Luna asta nu-mi permit service. Poate luna viitoare. În caz că nu mai amendează CAS-ul. Pentru că îndrăznesc să dau medicamente la bolnavi. Pentru că îndrăznesc să pun bolnavul pe primul plan. Şi uite aşa ajung să plătesc şi medicamentele. Lasă că fac alţii strategii în locul meu. Şi protocoale. Fără ca măcar să fi lucrat vreodată în sistem. Că aşa ne pricepem la toate. Mă apuc de zootehnie. Pe bune. Chiar dacă nu cunosc care-i raţa şi care-i gâsca. Voi fi în trend. Nu-i problemă.

Delicat ca un bivol care merge pe sârmă, evit bălţile şi glodul ce mă aşteaptă pervers. L-am fentat şi azi. Ajung la aşa zisa maşină. Îmi pun pe bancheta din spate geanta în care car laptopul de cabinet. Am grijă de el ca de oul de aur. Dacă mă lasă şi ăsta pot să trag cortina peste toată activitatea mea. Şi de medic şi de scriitor. Minunate vremuri. Cică statut social.

Trag de uşă. Abia se deschide. A îngheţat peste noapte. Cu emoţie bag cheia în contact. Se aprind o mulţime de becuri. Mult prea multe, dupa umila mea părere. O dată. De două ori. De trei ori. Aşa ştiu eu că trebuie să te comporţi iarna cu bujiile incandescente. Dau la cheie. Bateria învârte. Degeaba. Nu-mi pierd răbdarea. Mai dau. De 4 ori. A murit bateria într-un final. Mă resemnez. Scot din portbagaj cablurile de curent. Sun un prieten taximetrist. Îl aştept relaxat. Vine în 10 minute. Conectăm firele. Dau la cheie. Motorul tuşeşte. Scoate fum. Başca tot felul de zgomote. Dar porneşte. Sunt încântat. Încă o zi în care ajung la cabinet. Cel puţin aşa sper. Dacă nu mi se întâmplă ceva pe drum. Că la câţi şoferi tâmpiţi circulă pe străzile patriei, eşti într-o totală nesiguranţă.

Drumul european e în regulă. Curăţat. Intru pe drumul comunal. Zăpadă. Cu gheaţă dedesubt. Minunat. Ţin maşina într-un echilbru precar, dar înaintez. Kilometru cu kilometru. Fac o oră până la dispensar. Sunt mulţumit. Am ajuns întreg. Se pare că mă iubeşte cineva acolo sus.

Pe holurile cabinetului aşteaptă o mulţime de oameni. Cu un milion de probleme. Pe care eu trebuie să le rezolv. Eu, primul contact cu pacientul. Eu, cel din linia întâi. Eu, cel care face reformă cu laptoul la coada vacii. Eu, cel care-mi iau în cap toate nemulţumirile. Că dacă ajunge pacientul la casa de asigurari, imediat e pus să scrie pe hârtie numele medicului care a îndrăznit să îi spună că sistemul e de căcat şi nu merge. Şi nu i-a dat reţetă compensată în mod offline. Reţetă care, între noi fie spus, nu i-o eliberează nicio farmacie. Dar, nah, boul de medic e de vină. Că doar el a cheltuit 50 de millioane de euro pe un sistem ineficient. Sistem care face economie nevalidând servicii. Sistem care taie de pe listele tuturor, lunar, copii. Ăştia apar neasiguraţi. Ce să vezi? Ca să se facă economie. Să nu se plătească o capitaţie întreagă. Mişto, nu? Şi lasă că tot pe capul boului de medic mergem să recuperăm bani. Să muncească pe gratis. Dacă l-a mâncat în cur să se facă doctor. Apoi, la pensie, îi dăm un picior în cur şi-l trimitem direct la cimitir, după ce-l înfometăm un pic. Că aşa preţuim noi munca medicilor.

Las frustrările astea şi intru în cabinet. Cu grijă, scot laptopul. Îl conectez. Am curent. Am internet. Am tot ce-mi trebuie. Normal, plătite de mine. Singurul ministru care a mai făcut ceva pentru linia întâi a fost Nicolaescu. Ne-a dat laptopuri şi imprimante. Că aşa e normal. Sunt curios. Cei de la Casa Naţională vin cu laptorile de acasă? Deschid aplicaţia. Aştept 15 minute până se încarcă. Bag primul card la primul pacient. Sute de erori. Totul e blocat. Sun colegi. A picat sistemul în toată ţara. Am venit degeaba la cabinet. Stau o oră. Încăpăţânat ca un măgar. Pe hol lumea face gălăgie. Nu se validează nimic. E vraişte peste tot. Interesează pe cineva că stau nişte babe, moşnegi şi copii după reţete? În mod sigur nu. Ia să fi fost votare. Eventual în diaspora. Să vezi cum era alta atitudine.

Ies pe hol şi spun doar atât: Dragi pacienţi, bine aţi venit în sistem! Dumnezeu să vă ajute! Şi pe mine. Să-mi pornească hârbul să plec de aici. Unde a înţărcat mutul iapa.

facebook-20151225-205819

Strigoiul – povestire.

– Sunteţi de la ziar, nu?

Mă uit la el. E înalt. Slab. Cu o barbă deasă. Poartă o geacă verde, blugi uzaţi, cândva albaştri şi pe cap un fes negru. E beat sau mahmur, nu-mi dau seama. Duhneşte a tutun ieftin şi a alcool şi mai ieftin. Cred că metilic.

– Aşa a zis mătuşa. Că v-a citit în ziar.

– Mai scriu pe la ziar uneori, dar nu sunt ziarist.

– La ziar scriu ziarişti. Aşa le zice.

Mă priveşte cu superioritate. Adică să nu-l prostesc eu pe el, că ştie mai bine. Sincer să fiu, nu am nici timp, nici nervi să îi explic.

– Bine, sunt de la ziar. Şi ce e cu asta?

– Am să vă zic ceva. Am un caz.

Îl privesc atent, încercând să-mi stăpânesc râsul.

– Aha. Despre ce e vorba? Extratereştri? Lumini ciudate? A venit Iisus?

Se uită cu un fel de milă la mine.

– Nu. Un strigoi. La noi în sat. Toţi tac, nu vor să vină să vorbească despre asta, cică o să râdă lumea de noi. Dar eu mi-am făcut curaj să vin să vă spun.

Curajul lui se măsoară în sute de rachiu, se vede de la o poştă. Ezit între a-mi vedea de drum, a-l trimite să reclame la DNA sau a-l asculta. Mă uit la ceas. Şi aşa a fost o zi plictisitoare azi. Poate mi-o înveseleşte nea Caisă ăsta.

– Am o oră liberă, zic. E ziua ta norocoasă.

Ştiu că trebuie să-i dau şi de băut ca să aud povestea strigoiului, dar nu mai contează. Ori cu rachiul de la mine, ori fără el, tot alcoolic este. Se luminează la faţă. Îmi aprind o ţigară şi-i fac semn să mă urmeze. Bodega în care intrăm e exact genul de stabiliment în care mi-am băut minţile în tinereţe. Fum. Miros ascuţit. Jeg. La mese serveşte o fiinţă trecută bine de 50 de ani. Grasă. Cu un păr dezordonat şi nespălat de prea multă vreme. Are un nas proeminent ornat cu o imensitate de neg. Ochii de un albastru spălăcit se preling peste obişnuiţii localului. Creatura asta pare să-şi fi petrecut viaţa numai prin bodegi. Ne aşezăm. Scaunele sunt reci. Trag scrumiera şi aprind o nouă ţigară. Pun pachetul pe masă şi-l invit pe tovarăşul meu să se servească. Fac semn matroanei din spatele tejghelei. Vine.

– Ce doreşte domnii?se interesează cu un glas ca o mie de sticle sparte de un buldozer.

– Domnii doreşte un rachiu de calitate. Nu te zgârci, că nici eu nu mă voi zgârci la bacşiş.

Dă din cap şi se îndepărtează. Mă uit la cel cu care am venit. Îmi întinde o mână.

– Marin mă cheamă, domnu’ ziarist.

– Bine. Pe mine mă ştii, închei eu rapid formalităţile.

Apare rachiul. S-a mişcat repede ipochimenul. Pune pe masă două pahare curate şi o sticlă de coniac. Desface apa minerală şi cola. Nu se oboseşte să-mi arunce vreo privire.

– Serviţi cu plăcere, îmi aruncă aşa în treacăt.

Torn în pahare.

– Ia, măi Marine, zi tu acuma ce naiba te bântuie.

Nu se grăbeşte. Se uită la pahar. Îl duce la gură şi-l dă peste cap. Parcă bea compot. Îl pune la loc gol. Îşi aprinde o ţigară din pachetul meu, trage două fumuri şi începe.

– Domnu’ ziarist, eu stau în sat de mic. Am văzut tot felul de lucruri. Minuni ale lui Dumnezeu. Nu vă mint. Am văzut cum au găsit un înecat cu un colac făcut de vădane. Cum se liniştesc muribunzii după ce le citeşte preotul. Am văzut apă sfinţită de acum o sută ani. Am văzut multe.

– Sunt lucruri care nu au explicaţie. Am auzit din astea. Cum e cu vârcolacul?fac eu curios.

– Cum e? Jale. Apare în fiecare noapte.

– Şi ce face?

– Nu ştiu, că n-am ieşit să văd. Dar urlă câinii într-un fel că-ţi ridică părul din cap.

– Aşa. Şi?

– Şi obligatoriu a doua zi se găseşte un animal cu gâtul muşcat şi golit de sânge.

Îi umplu din nou paharul. Cu mâini tremurânde îl apucă şi îl dă peste cap. Cine ştie? În mintea lui poate sunt adevărate toate astea. Elucubraţii de alcoolic în mod sigur.

– Bine, măi Marine, ce vrei să fac eu? Să scriu la ziar despre asta?

– Pe noi nu crede nimeni, dar pe matale, om cu carte, te va asculta cineva. Şi poate vor veni ceva specialişti să rezolve nebunia asta.

Specialişti în ce? În vârcolaci? Mă abţin să-l iau la mişto.

– Bine. O să vin acolo să văd despre ce e vorba.

Nu ştie cum să-mi mulţumească. Dă să se ridice în picioare, dar nu reuşeşte decât să cadă pe spate cu tot cu scaun. Năsoasa ne priveşte de la tejghea. Marin dă din mâini pe jos ca un cărăbuş. Îl ridic. Termină sticla de băutură făcând planuri. În câteva zile voi fi în satul bântuit.
***

E toamnă. Nu aia pe care o descriu poeţii melancolici. Tare i-aş invita eu pe ăştia într-un sat de munte. Să înfrunte glodul, drumurile aproape inaccesbilie, frigul şi ploaia asta măruntă care ţi se prelinge până în suflet. Noroc că m-am îmbrăcat ca lumea. Bocanci, mănuşi, haină impermeabilă. Am ajuns în sat cu o căruţă. Că nu se poate cu maşina. Sat uitat de lume şi, se pare, şi de Dumnezeu. Ne mai mirăm că superstiţiile devin mod de viaţă. Aşa zisul drum e de fapt o masă noroioasă, gata să te înghită imediat ce faci imprudenţa de a te aventura pe-acolo. Noroc de căruţă şi de caii ăştia puternici.

– Tot satul vorbeşte numai despre matale, îmi zice Marin. Primarul v-a aranjat o cameră la el acasă.

Deja mă simt de parcă aş fi preşedintele ţării. Aprind o ţigară.

– Mai avem mult?întreb.

– Ajungem îndată.

Ştiu eu ce înseamnă la ţară îndată. Îmi văd de ţigară şi mă las năpădit de gânduri. Sincer să fiu, mă ia cam cu fiori ziua în satul ăsta, e ceva ciudat şi nu înţeleg ce. Îmi închipui ce senzaţii te pot apuca noaptea. E o atmosferă apăsătoare. Mă străfulgeră explicaţia. E pustiu. Niciun om pe stradă. Nicio mişcare prin curţi. În spatele ferestrelor, ici, colo se mişcă uşor câte o perdea. Parcă ar sta toţi baricadaţi după uşi. Satul ăsta chiar e terorizat. Să nu fi fost vorbele lui Marin fabulaţii de alcoolic?
Am topit jumătate de pachet de ţigări până când am ajuns la casa primarului. Nu se deosebeşte cu nimic faţă de restul. Marin opreşte căruţa la poartă.

– De aici mergeţi singur. Eu mai am multe de făcut, că îndată se întunecă şi treaba nu aşteaptă.

Deschid poarta. Intru. Nu mă întâmpină nimeni. Înaintez. Ajung la uşă. Bat. După ceva timp aud o încuietoare. Se deschide. În faţa mea stă un om solid.

– Bună ziua, zic.

– Bună ziua şi dumneavoastră, îmi răspunde. Intraţi.

Nicio lumină aprinsă. Începe să mă irite toată această situaţie.

– Vă mulţumim că aţi venit, îmi spune primarul. Noi suntem aici izolaţi de lume. Nu avem nici doctor, nici preot, iar poliţistul, de când i-a fugit nevasta cu unul la oraş umblă numai beat. Nu ştim cu ce avem de a face şi nu ştiu unde să mă duc să spun. Ne-am gândit că dumneavoastră, de la ziar, o să vă lămuriţi ce este şi o să ne puteţi ajuta. Soţia v-a pregătit o cameră. După ce vă acomodaţi, veniţi la masă. Sunt sigur că sunteţi flămând.

Îi mulţumesc şi mă las condus. Camera e simplă. Spartană. Întocmai ca mine. Îmi place. Mă dezbrac. Îmi pun rucsacul pe un scaun şi mă uit pe geam. Începe să se întunece. Într-un colţ este un lighean de tablă. Alături, o căldare, o cană de tablă şi un săpun. Plus un prosop alb. Mă spăl pe mâini şi pe faţă. Mă schimb. Sunt gata de partea a doua a serii. Şi mi-e o foame de lup.

Niciodată nu am mai mâncat într-o aşa tăcere. Oamenii ăştia sunt la limita psihozei. Ce dracu i-a făcut să ajungă în halul ăsta? În timpul mesei am schimbat câteva vorbe de politeţe. Atât. Însă celebra ospitalitate românească s-a văzut în ceea ce era pe masă şi în vinul roşu. Rece ca gheaţa.

– Voi ieşi puţin pe afară. Nu vreau să fac fum în casă, spun.

Primarul mă priveşte cu ochi mari.

– Sunteţi sigur?

– De asta am venit, nu?

Îmi dă o cheie.

– Să nu staţi prea mult.

Zâmbesc. Îmi iau haina şi ies în noaptea rece.

***
Dacă pe timpul zilei mai era suportabilă tensiunea, în întuneric totul pare sinistru. Iluminat public nu există. Semnal la telefon din părţi. Am aflat că există doar un telefon fix la primărie. Îmi aprind o ţigară şi mă uit pe drum. Tare aş vrea să fiu martor la fenomenul care i-a înebunit pe toţi. Ăştia sunt oameni de la munte, puternici, nu gâşte leşinate şi anemice. Bine că mi-a trecut prin cap să-mi iau şi cizme de cauciuc. Ploaia s-a oprit. Ies din curte şi mă ofer glodului. Înaintez cu greu. După ce că nu e nicio lumină pe la geamuri, mai e şi un cer fără urmă de stea. Întuneric total. Nu mă descurajez. Chiar îmi spun că e mai bine aşa. Poate apare ‘strigoiul’ mai repede şi am timp şi eu să dorm în noaptea asta. Sunt surprins că toţi oamenii preferă să se ascundă în loc să ia problema în mâini. Merg pe lângă un gard. Mă opresc o secundă să-mi aprind o altă ţigară. Păcătos obicei. La naiba. Brusc se dezlănţuie iadul. Câinii urlă a moarte şi pustiu. N-am auzit în viaţa mea asemenea vuiet sinistru. Simt cum mi se ridică părul, la propriu. Uimire, groază, dar şi curiozitate. Un singur cuvânt îmi vine în minte. Demonic. Asta e ceea ce se întâmplă acum. Înţepenesc. Îmi impun să-mi păstrez controlul. Să privesc cumva din afară tot fenomenul. Mă fac una cu gardul. Nu am nimic de pierdut. Doar viaţa sau sănătatea mintală. Demult nu mai dau doi bani pe ele.
Prin perdeaua groasă de nori se iţeşte un colţ de lună curioasă. Câteva raze de lumină împrăştie diamante în ploaia adunată în urmele adânci de cizme din glod. Deodată îl văd. Imens. Negru. O umbră fără forme precise. Se mişcă repede. Câinii au amuţit. E o linişte de cavou. Se face şi mai frig. Tremur. Vine spre mine. Mă mişc şi eu spre el. Ne contopim. Nu-mi mai e frică. Nici frig. Se depărtează. Dau să plec după el, dar picioarele nu mă ascultă. Parcă sunt paralizat.
Şi dintr-o dată totul reintră în normal. Câte un câine mai latră când şi când, dar natural. Nu urlă. Parcă s-au aprins şi lumini la câteva case. Au început să bată clopotele. Satul revine la viaţă. Mă bucură asta. Nimeni nu iese însă pe drum. Oare de ce? Mă enervez şi încep să urlu. Câinii latră din nou. Eu urlu mai tare. Infern. Aud un zgomot în spate. Dau să mă întorc. Nu apuc. Cad în nesimţire. Întuneric.

– Ăsta nu e strigoiul.

– Păi ce căuta pe drum?

– Ăsta e ziaristul.

Deschid ochii. Văd stele pe bolta cerească. O durere cumplită în ceafă mă împiedică să mă ridic. Stau câteva minute întins pe spate. Privesc multe feţe adunate în jurul meu. Printre ele, cea a lui Marin. Jenat cumva, dă drumul la scândura pe care o avea în mâini. Zâmbesc amar. Se uită la mine cu o privire de câine bătut. Îi pare rău. Ce să mai spun eu?

***

Dimineaţă. Am un cap greu. În ceafă am un cucui de toată frumuseţea. Mă ridic anevoie din pat. Ajung cu mari eforturi la ruscascul meu. Găsesc ce caut. Două pastile care fac minuni. Zicea doctorul să nu le iau pe stomacul gol. Îl ignor, aşa cum fac de obicei. Mă uit la ceas. E ora 7. Cam devreme pentru gusturile mele. Mă întind din nou în pat aşteptând să-şi facă efectul medicamentele. Adorm. Un somn de epileptic. Greu. Fără vise. Fac ochi din nou la o oră normală. Adică 11. Nu mă mai doare nimic. Am renăscut. Mă spăl în ligheanul de tablă. Mă schimb şi ies în căutarea unei cafele. O găsesc în bucătărie. Din fericire, sunt singur în casă. Oamenii ăştia încep ziua devreme şi au multe treburi. Ştiu ce am de făcut. O plimbare prin sat. Nu ma gândesc încă la evenimentele de aseară. Chiar sunt tentat să cred că am avut halucinaţii. Ies din nou pe drum. Acelaşi noroi. Măcar nu mai plouă. E rece. E aceeaşi atmosferă ca ieri. Umblu ca bezmeticul afundându-mă în mocirla de pe drum. Străbat satul dintr-un capăt în altul fără să văd vreo mişcare prin curţi. O iau spre primărie. Trebuie să fie cineva acolo. Este. Nimeresc în plină şedinţă. Tac toţi când mă văd.

– Sunt bine, în caz că vă puneaţi întrebări.

După moacele lor surprinse îmi dau seama că nu-şi puneau. Iau loc pe un scaun liber. Îmi cuprind capul în mâini şi mă uit la cei adunaţi acolo.

– Prima dată când am auzit de ceea ce se întâmplă aici am crezut că e o glumă de alcoolic, încep cu glas domol. După evenimentele de aseară nu mai cred asta. Satul vostru, comunitatea de aici, are nevoie de ajutor. Până la a scrie despre ce se întâmplă, trebuie să-mi mai clarific câteva aspecte. Vă rog să-mi spuneţi de cât timp se întâmplă fenomenul ăsta. Dacă au fost şi nopţi de linişte. Dacă povestea asta cu animalele sfâşiate la gât e reală. Eu am fost pe drum aseară. Nu m-am confruntat cu nimic fizic, palpabil. Doar cu o stare de frică dusă la extrem. Atât. Nimic spectaculos în rest.

Tac aşteptând răspunsuri. Mi se oferă. Tabloul nu e chiar plăcut. Teroarea s-a instalat de trei săptămâni. De fiecare dată doar noaptea. De fiecare dată durează câteva minute. Mai aflu că e prima dată în istoria satului, când se întâmplă aşa ceva. Nimeni nu are curaj să iasă din casă.

Mi-e suficient ce am aflat. Ies din nou pe drum. Dau cu ochii de Marin.

– Vă rog să mă iertaţi, îmi spune el, cu ochii în pământ.

– Stai liniştit, Marine. Te-ai speriat. De unde naiba să ştii că eram eu pe afară? Dar, între noi fie vorba, ce dracu a fost în mintea ta să ataci un strigoi cu scândura?

Face o faţă uimită. Clar că nu şi-a dat seama ce tâmpenie a făcut. Ăsta e omul simplu. Guvernat de instinctul primar. Prieten cu ciomagul. Din cele mai vechi timpuri. Mă umflă râsul.

– Hai să terminăm cu prostiile. Suntem în regulă. Du-mă la crâşma din sat.

Cuvântul magic care-i declanşează bucurie.

– Să ştiţi că pe aici nu e ca la oraş. Nu avem franţuziste.

– Ce nu aveţi?

– Franţuziste. Băuturi fine.

– Nu contează. Hai să vedem ce aveţi.

Intrăm în bodegă. E frig, fum şi, ciudat, linişte. Nu e obişnuita zarvă din crâşmele din oraş, deşi e trecut de amiază. Aşa o fi în toate satele sau doar aici, în cătunul strigoiului?
O singură masă e ocupată de un moş care mai mult doarme decât e prezent. Are în faţă un pahar cu un lichid incolor. Moţăie cu un chiştoc aprins între buze. Sosirea noastră îl trezeşte. La timp. Altfel risca să-şi dea foc la mustaţă. Se uită la mine lung. Dau din cap a salut şi mă aşez cu Marin la o masă. Împărţim un rachiu, care, spre surprinderea mea, e aromat şi bun la gust.

– Asta e băutură naturală, nu chimicalele de la oraş.

– Da, Marine. Până ajunge capitalismul şi la voi. Şi vă invadează supermarket-urile.

– Nu se va întâmpla asta.

– De ce?

– Suntem prea săraci. Abia de ne ducem zilele de la o pensie la alta, n-au ăia ce să câştige cu noi.

Mi-e milă de el. Mi-e milă de toţi oamenii ăştia. Nu pentru ce li se întâmplă acum. Sunt sigur că există o explicaţie. Mi-e milă pentru viaţa pe care o duc. Nu s-a schimbat nimic în lumea asta. Oamenii au rămas împărţiţi tot în două categorii. Şerbi şi boieri. Din când în când mai există excepţii şi câte un şerb mai ajunge boier. Şi invers. Dar tabloul general rămâne la fel ca în ziua Zidirii. Mă uit la Marin. Om simplu. Sincer.

– Marine, cine e moşul ăsta?întreb.

– Nea Vasile e veteran de război. S-a dilit de când a stat prizonier la ruşi. Nu e cu toate acasă, îmi spune el serios.

– Ia cheamă-l încoa’ un pic.

Se conformează. Moşul aterizează la masa noastră. Îi umplu un pahar. Dă din cap a mulţumire şi îl bea rapid. Se uită la mine. Nu ezit. Sunt generos. Acelaşi ritual. Nu se lasă până nu se anesteziază complet. Îl abordez.

– Moşule, ia zi-mi, ai mai văzut aşa ceva în sat?

– Dracul cu o mie de feţe.

– Poftim?fac eu curios.

– Dracul cu o mie de feţe. Apărea uneori în lagăr. Nimeni nu ştia ce e.

– Şi cum aţi scăpat de el acolo?

Tuşeşte. Se îneacă. Chiştocul din colţul gurii ajunge în paharul lui Marin. Moşul e vânăt. Mă ridic rapid şi-i trag un pumn după ceafă. Îşi revine.

– La vârsta mea, aerul ăsta de munte nu-mi mai face bine, zice el filozofic.

Mă abţin să-i spun că poate alcoolul şi fumul de ţigară nu-i fac bine, dar cine sunt eu să contrazic un respectabil veteran?

– Cum aţi scăpat?repet.

– Nu scapă nimeni. A plecat fără ca noi să facem nimic. În afară să ne pierdem minţile.

Îşi aprinde o nouă ţigară, o fixează între buze şi adoarme. Ce nume! Dracul cu o mie de feţe. Deja jurnalistul din mine simte subiectul. Abia aştept noaptea. Cred că sunt singurul din sat aşa nerăbdător.
***

Viaţa în satul ăsta decurge după un ritual anume. Zilele seamănă între ele ca două picături de rachiu. Că de apă nu poate fi vorba, în asemenea condiţii vitrege. Nu sunt genul care să comenteze prea mult despre viciile altora. Asta pentru că am sau am avut şi eu destule. Sunt surescitat. Întunericul pune stăpânire încet, încet pe sat. Nu am răbdare să stau la masă. Nu plec de aici până nu lămuresc ce anume e dracul ăsta cu o mie de feţe. Nu mă ating de vinul lăsat cu generozitate în camera mea. Vreau să am mintea limpede şi simţurile ascuţite.
Ies pe drum. Nu mai plouă. E întuneric. Mă simt bine. Mocirla se pare că mi-a devenit tovarăşă credincioasă. Va veni şi ziua în care ochii mei se vor îndrepta mai mult spre cer decât spre lut. Până atunci însă mă complac în ceea ce meleagurile şi vremurile astea mă forţează să trăiesc. Aprind o ţigară. Fumul mă zgârie pe gât. O stare de calm pune stăpânire pe mine. Ştiu la ce să mă aştept. Sprijin un gard. Acelaşi cer înnorat ca şi seara trecută. Aceeaşi beznă. De data asta însă frigul pune stăpânire pe mine cu câteva clipe înainte de a începe nebunia. Câinii urlă. Frică. Teroare. Demenţă. Îngheţ. Luna şi-a făcut loc printre nori, anume parcă pentru a încerca să mă facă să-mi pierd minţile mai repede. Îl văd. Umbră imensă. Trece din nou pe lângă mine. Mi-e frig. Mă lupt cu instinctele pe care milioane de ani de evoluţie mi le-au întipărit în subconştient. Se opreşte o clipă. Din nou trece prin mine. Se îndepărtează. Cu un mare efort de voinţă, nu mă las pradă paraliziei. Vreau să merg după el.
Pas cu pas. Secundă cu secundă. Mă ţin după o mare umbră pe care lumina rece a lunii mi-o desenează clar. Câinii nu mai urlă. Suntem doar noi doi mergând spre pădure. Nu ştiu care din noi e mai întunecat. Care a fost în mai multe abisuri. Ştiu doar că trebuie să-l ating. Să trec eu prin el. Să-i simt viscolul. Să ştiu sigur că nu sunt eu strigoiul, dracul cu o mie de feţe. Se păstrează permanent la vreo zece metri în faţa mea. Nu-l pot ajunge. Nu încă. Aşa simt. Mă duce unde vrea el. Raţional îmi dau seama că fac o mare tâmpenie, care mă poate costa viaţa. Într-un sat de munte, noaptea, pe un drum pe care nu-l cunosc. Urmărind ceva ce poate fi foarte bine doar o plăsmuire a minţii mele. Urcăm spre pădure. Am ieşit din sat. Norii fac glume proaste. E din nou întuneric total. Nu-l mai văd. Mă panichez. Merg din inerţie pe aceeaşi direcţie. Îl simt. De fiecare dată când ne-am apropiat, mi s-a înteţit frigul. Un ger care pune stăpânire pe mintea şi fiecare fibră din fiinţa mea. Suntem la marginea pădurii. Respir greu. Efortul e mare. Nu vreau să abandonez. E aproape. Foarte aproape. Mă aşteaptă. Lumina lunii. Inima îmi bate cu putere. E la un metru de mine. Imobil. Nu ezit. Trec prin el. Abia acum simt ce înseamnă cu adevărat groaza. Iadul amplificat de milioane de ori. Întuneric. Urlete. Mii de suflete care imploră să fie eliberate. Mii de tânguiri, pe mii de voci. Mii de ace care îmi împung carnea. Mii de moduri de a muri. Mii de minţi bolnave în una singura. Mii de copii cu carne putredă care întind mâinile după un sân din care niciodată nu picură lapte. Doar venin. Mii de bocete. Mii de mame îngropate prea devreme. Mii de feluri de agonie ale fiinţei umane. Dracul cu mii de feţe.

Nu ştiu unde merg. Simt doar că mă mişc. Mintea îmi e un vulcan de pucioasă. În tot corpul simt doar aşchii de gheaţă. Nu vreau să mă eliberez. Mă las dominat. Îl las să-mi inunde venele. Să-mi schimbe sângele în smoală. Face parte din mine de acum. L-am acceptat. Durerea încetează. Mintea nu-mi mai fierbe. Epuizarea se strecoară în toate celulele mele. Se face întuneric din nou. Doar că acum e unul care mă înveleşte cald.

Lumină. Aerul tare al dimineţii îmi invadează plămânii. Deschid ochii şi mă inundă amintirile nopţii. Sar în picioare. Mă uit în jur. Ciuperci. Cât vezi cu ochii. Nu am mai văzut o aşa specie. Imagini. Gândesc rapid. Neuronii îmi sunt la turaţie maximă. Spori. Molecule psihotrope. Astea declanşează halucinaţiile. Amplifică temerile. Scot la iveală dracul cu o mie de feţe. Zâmbesc şi îmi aprind o ţigară încercând să-mi dau seama cum să găsesc satul.

***

Aşa cum şi-a dorit Marin, au venit specialiştii. De câteva zile e o forfotă continuă. Au izolat zona şi au sfătuit lumea să nu se apropie. Au luat probe. Le-au analizat. E o descoperire importantă. Am exclusivitate. Mi-a zis bine Marin. Sunt ziarist, ce naiba?
Ultima noapte în satul ăsta. Toată lumea e fericită. Ferestrele sunt luminate din nou. Acasă la primar e petrecere mare. Băutura curge valuri. Mâncare e din belşug. Toată lumea vrea să-mi strângă mâna. Sunt extrem de bucuros pentru fericirea pe care o arată oamenii ăştia.

E târziu. Nu pot dormi. Mă strecor din nou pe drum. E linişte. Străbat satul de la un capăt la altul. Mă îndrept spre pădure. Ceva mă atrage acolo. Pătrund. Întuneric total. Îmi place. Mă simt în elementul meu. Un zgomot uşor. Reacţionez imediat. E o lupoaică. Se apropie de mine. Mă aşez în genunchi. O ating. O privesc în ochi. Se schimonoseşte. Blana i se zburleşte. Se face ghem. Îi e frică de mine. A paralizat. Sângele ei cald îmi curge lin pe esofag, atras de smoala din venele mele.

coperta_dsf

Campania Moş Crăciun există. Cizmuliţe pentru cei care umblă desculţi prin viaţă.

Nu sunt genul de om care să-şi amintească de copiii necăjiţi doar de Paşte şi de Crăciun.

Mă confrunt zilnic cu situaţii în care văd în privirea unor copii acel ”nu am cu ce”. ”Nu am cu ce să merg la şcoală”. ”Nu am cu ce să merg prin noroi, nămeţi, gheaţă, frig”. E cumplit să vezi astea în privirea unui copil. Copil care nu a cerut să vină pe lumea asta. Copil care se confruntă de mic cu greutăţile. Asta în timp ce noi ne urcăm în maşini să mergem la serviciu sau pe unde avem treabă, înjurând doi, trei fulgi de zăpadă. Că ne încurcă la parcat.

Sunt copii care străbat kilometri întregi până la şcoală. În orice condiţii. Pe drumuri de ţară, care, ce să vezi?, se înfundă de cele mai multe ori. Părinţii îi trimit încălţaţi cu ce au sau cu ce a rămas de la fraţii mai mari. Nu e vina acestor copii că trăiesc în condiţii greu de suportat. Copilăria ar trebui să fie plină de farmec, nu? De magie. De bucurii. Nu se mai întoarce. Rămân doar amintirile. Atât. Pentru unii rămân doar foamea, frigul, lipsurile şi dorinţele care mor din cauza acelui ”nu am cu ce”.

Nu există zi în care să nu aud pe stradă sau în mediul online nemulţumiri. Toţi ne plângem de câte ceva. Atât de tare încât nu-i auzim pe cei care au motive mai îndreptăţite ca noi să se plângă. E drept că plângerile lor sunt în şoaptă şi în lacrimi înecate. Sau în lacrimi care înmoaie un colţ uscat de pâine. Pentru mulţi ăsta e micul dejun sau cina.

Cum ar fi, tu copil, să stai cu ochii pe geam rugându-te să nu ningă? Pentru că nu ai cu ce să te încalţi. Asta în timp ce, nah, se petrec sărbătorile.

Ştiţi fetiţa aia care mergea pe stradă cu papuci mult prea mari pentru ea? Pe ger. Pe viscol. Pe noapte. Fetiţa aia care aprindea chibrituri. Fetiţa care crea o lume în flacăra fragilă ce ţinea doar câteva secunde. Aşa cum a ţinut şi flacăra vieţii ei. Pe ger. Pe viscol. În noapte. Cu papuci prea mari pentru ea. Dacă o ştiţi, gândiţi-vă la ea de fiecare dată când ninge şi voi staţi la lumina bradului, lângă masa plină.

Moş Crăciun există. Sunt sigur. Voi existaţi. Împreună putem dărui unor copii bucuria zăpezii de Crăciun. Încălţându-i. M-am implicat în campania  organizată de televiziunea Intermedia Suceava împreună cu fundaţia Salvaţi Copiii. Împreună cu voi dorim să punem în geanta Moşului cizmuliţe de iarnă şi dulciuri pentru cei care păşesc desculţi prin frig şi prin viaţă. Sunt mulţi copii care au nevoie de ajutor.

Fac apel la voi pentru opt copii. Patru fetiţe şi patru băieţi cu vârste între 6 şi 11 ani. Aceşti copii nu au cu ce să se încalţe. În plină iarnă. Doar noi putem face ca pentru ei să existe Moş Crăciun.

Sunt doar o rotiţă în această campanie. De asta lista mea e aşa scurtă. Fac apel la toţi cei care mă cunosc, citesc, apreciază, chiar şi la cei care mă înjură: Haideţi să sprijinim această acţiune!

Pot fi contactat pe pagina de facebook Haidamac Florin sau pe adresa de mail drhaidamacflorin@gmail.com

Mărimi încălțări: Fetițe: mărimea 28, 30, 31, 31/32; băieți: trei mărimea 32, unul 32/34. Copiii sunt în clasele  I+III+IV.

O sută de arşi sau o sută de copii cu leucemie?

Trăim vremuri tulburi. Trăim o vrăjeală fără precedent în istoria acestei ţări bătută de soartă cu locuitori ca noi. Eu scriu de ceva ani pe aici şi în fiecare articol am arătat multe. Mulţi m-aţi catalogat drept frustrat. Mulţi aţi fost oripilaţi de limbajul meu. Mulţi m-aţi înjurat. În public sau în privat. Nu mai contează. M-aţi făcut albie de porci doar pentru că sunt medic. Doar pentru că aparţin unei caste pe care azi, prin prisma unor evenimente cumplite, o aplaudaţi. A fost nevoie de o tragedie ca să vă daţi seama ce înseamnă munca medicilor şi cât sunt ei de importanţi într-o societate, chiar aşa anormală cum este a noastră. Am o întrebare pentru toţi ăştia deştepti care au opinii medicale, care se informează de la coafor sau de pe net, pentru toate somităţile astea: De ce nu mergeţi, băh scursorilor, la spitalele de arşi să-i învăţaţi pe medicii de acolo cum să trateze? V-a mai scăzut clonţul acum, aşa-i? Acum vă căcaţi pe voi cu aplauze şi luaţi atitudine. Cum că sănătatea ar trebui să fie prioritate naţională. Eu şi alţii când vă spuneam toate astea primeam din partea voastră doar degete mijlocii ridicate. Acum săriţi toţi să fiţi de acord că personalul medical are nevoie de statut special şi de salarizare corespunzătoare pregătirii şi competenţei. Numai că, ştiţi ceva dragi mâncători de rahat?, competenţa asta nu o judecaţi voi. Nu voi sunteţi cei care trebuie să spună dacă un medic merită sau nu merită un salariu de câteva mii de euro. Voi învăţaţi întâi să vă spălaţi pe dinţi. Învăţaţi întâi să treceţi strada. Învăţaţi să vă exprimaţi corect în limba română. Învăţaţi să nu mai furaţi. Că nu numai la vârf înalt se fură. În fiecare zi ne furăm între noi. Aveţi multe de făcut înainte de a judeca un corp medical care funcţionează impecabil în situaţii de viaţă şi moarte.
Câţi aţi fost, băh, la manifestaţiile astea de facebook? 50-100 de mii? Mai mulţi? Mai puţini? Cam pe acolo, nu? Cât înseamnă asta raportat la 18 milioane? Nimic, aşa-i? O marjă de eroare. Uite că o marjă de eroare face un guvern să demisioneze. Mi se rupe de asta pentru că eu nu am simpatii politice. Altceva vreau să scot în evidenţă. Lipsa celorlalţi. Unde era restul? La Antena 3 sau B1 sau cine ştie ce alt post, nu? La privit şi comentat în faţa televizorului. Ce a declanşat totul? Un incendiu într-un local de căcat. Unde erau de trei ori mai mulţi oameni decât capacitatea maximă declarată a speluncii. Nu vreau să fiu cinic dar nici nu mă pot abţine să gândesc următoarele. De ce naiba nu caşti ochii unde mergi? De ce naiba nu te uiţi în jur? De ce intri în hrube din astea? Fără ieşire de urgenţă. Fără un geam. Şi mai ales ce cauţi tu, minor, în locuri din astea? Normal, rupt de beat şi cu muzica urlându-ţi în cap. Sunt pline crâşmele de copii de genul ăsta. Că, nah, uite aşa mai fac patronii un leu. Şi părinţii oricum habar n-au sau nu sunt interesaţi de ce fac. Dar rageţi toţi că nu se respectă legea. Cum adică nu SE respectă? Corect e: nu respectăm legea. Fiecare din noi. Ia gândiţi-vă de câte ori aţi trecut strada prin locuri neregulamentare. Asta aşa ca un exemplu nevinovat.
Mai e un aspect care pe mine mă face să spun că nu e corect ceva. Am toată compasiunea şi tot respectul pentru victimele tragicului accident. Pentru ce s-a întâmplat e de vină fiecare dintre noi. Inclusiv cei care s-au dus acolo poartă o parte din vină. Acum pentru tratamentele lor se deblochează bani din fondul de urgenţă al guvernului. Nu ştiu câte zeci de milioane de euro. Pentru copiii care mor cu zile de ce nu se deblochează? Pentru părinţii care trebuie să strângă singuri sute de mii de euro de ce nu se deblochează? Pentru copiii care trebuie operaţi în străinătate sau au nevoie de tratamente scumpe în clinici pe care noi nu le avem, de ce nu se găsesc bani de la guvern? Aaa. Acum e o situaţie specială. Şi în cazul lor nu e? De ce ar fi mai importanţi o sută de arşi decât o sută de copii cu leucemie? Poate îmi explică mie cineva asta. În ce se măsoară o viaţă de om? În impactul mediatic? În demonstraţiile unei marje de eroare din punct de vedere statistic? În urletele de galerie de fotbal ale unei generaţii debusolate ce aşteaptă suta de euro de la mama din Italia? Aşa se măsoară? Sau nu vorbim acum despre asta? Acum suntem antisistem. Nu? Sistem pe care fiecare din noi l-a acceptat şi cultivat. Şi l-a întărit. Când vi s-au închis spitale nu v-am văzut pe străzi. Când s-au blocat angajările în sistemul sanitar aţi stat şi aţi făcut micile voastre şmenuieli. Că, deh, cine dracu mai trăieşte din salariu în ţara asta? Ce vreţi voi acum? Viitor? Naşpa. Nu aveţi. Ce mai vreţi? Sănătate? Naşpa. Nu o să aveţi vreodată. Dar nu-i bai, că pupaţi nişte moaşte şi gata, v-aţi vindecat. Educaţie? Iar naşpa. Că după opt clase marea majoritate dintre voi nu ştie să scrie corect în limba română. Că de citit nu vă mai întreabă nimeni. O fi sistemul de vină sau atitudinea voastră faţă de şcoală? Hmm. Greu de ghicit, aşa e?
Ce mai vreţi? Siguranţă? Nu o să aveţi dacă în primul rând voi nu căscaţi ochii pe unde vă băgaţi ca să vă distraţi cică. Nu o să primiţi nimic. Doar un mare şut în cur ca să emigraţi dracului cât vă mai primeşte Europa.

Eu, ciclistul…

Ştiu, pare greu de crezut acum, dar într-o vreme aveam 70 de kilograme şi un abdomen numai pătrăţele. Plus o condiţie fizică de fier. Deh, metabolism de organism tânăr şi sănătos. Nici acum nu sunt eu chiar ultimul pămpălău, dar performanţele sportive de acum ceva ani îmi sunt imposibil de egalat. Pe atunci însă eram ca argintul viu. Nu aveam stare. Făceam zilnic mişcare. Mergeam la sală. Mă antrenam la sacul de box. Îmi puneam muzică şi dansam în jurul sacului cu un joc de picioare ce l-ar fi făcut invidios până şi pe Cerdan. Nu mi-a plăcut însă niciodată să alerg. Am preferat efortul exploziv, intens, de durată scurtă. Am cochetat într-o vreme cu suta de metri, dar m-am lămurit rapid că nu e pentru mine. În schimb mereu mi-a plăcut ciclismul.
Aveam chiar o cursieră cu 16 viteze. Foarte bună bicicletă. La standardele şi opţiunile de astăzi pare piesă de muzeu, dar pe atunci era ceva deosebit. Ţin minte cum mă trezeam în unele zile la ora 7, beam cafea şi porneam la drum. Pedalam până la Fălticeni şi înapoi. Cu o mică pauză doar. După 40 de kilometri mă simţeam fenomenal. Parcă nu atingeam pământul atunci când păşeam. Frumos sport şi extraordinar efort fizic. Am tot respectul pentru cei care-l practică. Acum nu mai am timp şi energie pentru asta. Şi chiar dacă javrele de pe drumurile inexistente din frumosul nostru oraş m-ar face să-mi depăşesc toate recordurile de viteză când s-ar lua după mine, tot nu cred că mi-ar permite ritmul cardiac să mă forţez aşa. Mă limitez la bicicleta magnetică pe care o am acasă. Dau drumul la televizor şi pedalez minim o oră. E mai sigur.
Ţin minte că într-o dimineaţă am vrut să mă duc la mănăstire la Dragomirna. Îmi plăcea foarte mult traseul. Şi, pe vremea aia, în curtea mănăstirii era un lac. Ce-mi mai plăcea să stau acolo şi să mă uit la apă. Mai auzeam în zilele de Paşte măicuţele cântând. Era minunat. Ce-şi poate dori mai mult un om cu o minte agitată ca un vulcan decât linişte şi echilibru? Eh, tocmai pe toate astea le găseam acolo. Efortul fizic mă ajuta să mă relaxez. Frumoase vremuri.
Vă spun toate astea nu pentru a mă lamenta sau a vă face să credeţi că sunt în cine ştie ce borcan cu melancolie. Nu. Chiar sunt extrem de degajat acum. Vi le spun pentru a vă da seama ce mare sportiv mă credeam eu pe atunci. La fel ca şi acum. În fine.
Într-o dimineaţă cu soare, după cafea, mi-am pregătit echipamentul şi bicicleta. Să merg la Dragomirna. Eram extrem de încântat si nerăbdător. Aveam pe cap o basma cu steagul Suediei. Aveam mănuşi de rutier. Adidaşi speciali. Ciorapi de firmă. Nu mai spun de tricou şi şort. Eram dat dracului. În spate aveam un rucsac cu nişte chestii de sportiv. Tot felul de soluţii de hidratare, nişte batoane cu proteine, apă şi multe altele. Aaa. Plus telefonul. Nu era chiar o jucărie banală pe atunci. Să vă vorbesc de ochelarii mei de ciclist? Cu nu ştiu ce lentilă specială. Hmm… Nu vă vorbesc. Dar credeţi-mă pe cuvânt că eram bestial. Slab, definit, echipat, motivat. Gata de o zi specială.
Mă dau la treabă. Ajung în Iţcani şi mă încadrez pe drumul spre mănăstire. Adia un vânt uşor. Aerul era plăcut. Nah, erau de urcat ceva dealuri. Dar sportivul nu se lasă. Le ia în piept. Normal, schimbam tot felul de pinioane. După traseu. Eram dotat, ce naiba. Pe la jumătatea unui deal mă ajunge din urmă alt biciclist. Era în vârstă. Să fi avut vreo 70 de ani. Un bunic cu părul alb. Politicos, salut.

– Bună ziua.

– Bună ziua, răspunde el.

– Merge treaba, bunicule?mă interesez eu aşa oarecum superior.

– Merge foarte bine.

– Dar de unde vii?

– De la nepoţi. Din oraş.

– Păi cum? Aşa cu bicicleta?

– Ei, fac drumul ăsta de peste 20 de ani. Eu şi la muncă mergeam cu bicicleta. Că am lucrat la CFR.

Sincer să fiu, pe mine m-a cam lăsat fără aer în plămâni tot dialogul ăsta. Moşucul părea a nu fi afectat. Pedala pe o Ucraina din aia antică. Fără viteze. Fără nimic. Nu avea echipament. Ca mine. Îmi mai povesteşte ceva şi apoi îmi spune:

– No, eu am treabă. Trebuie să ajung mai repede. Plimbare plăcută.

– Mulţumesc, zic eu. Sănătate.

Şi începe bunicul să pedaleze. Constant. Într-un ritm destul de alert. În câteva minute nu-l mai văd. Mă încordez. Mă forţez. Mă dedublez. Ma contopesc cu pedalele. Pun în mişcare picioarele pe care eu le credeam de fier. Trag de mine. Mă motivez. Mă enervez. Mă pălmuiesc. Mă înjur. Degreaba. Nu l-am ajuns.
Opresc. Mă dau jos de pe bicicletă. Întorc. Ce bine e la vale. Şi ce rutier de calibru sunt eu. Cu echipamentul meu bestial şi cu bicicleta mea cu 16 viteze.

944838_871855456262535_4254025170627332823_n

Semnul – povestire.

Străzi pustii. E toamnă. Frig. Plouă cu frunze şi cu stropi reci ce parcă abia așteaptă să se transforme în fulgi. Îmi place frigul. Îmi plac florile de gheaţă pe geamuri. Aerul tare cu gust de oţel. Albul ce devine orbitor în soarele sec al amiezii. Alb ce devine magic în lumina unei luni obosite de atâta nesomn. Am renunțat la mașină. Merg prin ploaie pe străzile unui oraș plictisitor. Dacă eram în timpul liber, în mod sigur alergam la ora asta, sfidând penumonia ce m-ar fi pândit în fiecare minut de efort. Din păcate pentru mine și din fericire pentru alții, meerg spre muncă. E ziua mea de voluntariat. Am intrat în programul ăsta de ceva vreme. O salvare pentru sănătatea mea mintală. Clinica spre care mă îndrept e una unde ajung doar cazuri sociale. Oameni care nu-şi permit de niciunele. Ce să mai vorbim de asigurare medicală sau medicamente? Noroc de fundația care finanţează acest spital pentru nevoiaşi. E ziua mea de consultații. Ma aşteaptă foarte multă lume. Am de vizitat bolnavii internați şi de coordonat o întreagă echipă.
Ajung cu un sfert de oră mai devreme. Aşa cum fac de fiecare dată. Mă întâmpină doi ochi negri. Vii. Calzi. Curioși. Plini de speranță, uneori. E Ana. Șefa de la chirurgie.
– Bună seara, îmi spune. Tu chiar vrei să te internăm? Cum vii pe jos pe vremea asta? Ești ud.
Ton dojenitor de femeie care chiar crede că îmi poate purta de grija mai bine decât o fac eu.
– Bună seara.
O privesc atent. De ceva vreme, încearcă să mi se bage în suflet. E foarte atentă cu mine. Avem ture comune. O admir pentru ceea ce poate face. Doar atât. Însă ea nu e genul de femeie care să accepte un refuz. Pare a fi convinsă că noi doi suntem destinați unul altuia. Nu am timp și nici disponibilitate să-i schilodesc iluziile. Nu azi. Dar, la naiba, aşa spun de fiecare dată.
– Nu te mai prosti, continuă. Ești prea important pentru multă lume ca să îți permiți să pățești ceva. Pentru unii ești chiar special.
Îmi face din ochi. Cred că e momentul să nu o mai menajez. Numai că ea nu-mi dă voie sa vorbesc.
– Ai pe birou fişele celor internați azi. Ai programul de consultații. Ţi-am pregătit un costum nou.
– Asta nu e treaba asistentelor? Tu chiar nu ai altceva mai bun de făcut decât menajul în cabinetul meu?
Râde.
– Am uitat să-ţi spun. Ordin de sus. Din cauza aglomeraţiei s-a decis că de acum înainte vor fi câte doi medici într-un cabinet. Cum suntem de gardă împreună de ceva vreme, mi s-a părut firesc să împărțim spațiul.
– Şi cum o să ne odihnim? E doar un singur pat acolo, fac eu pe naivul.
Îi joacă ochii în cap.
– Nu te știam aşa timid.
Tac. Mă îndrept spre cabinet. Vine după mine.
– Mi-am permis să aranjez un pic pe aici, îmi spune.
Intru. Un pic?! Totul e schimbat. Deh, mână de femeie. Biroul meu e atât de ordonat încât nici el nu s-ar mai recunoaşte. În dulap sunt două costume. Unul mai mare. Al meu. Roşu. Altul verde, mai mic. Al ei. În frigider e doar apă plată. Au dispărut sticlele mele de cola și cele două savarine pe care mi le aduce zilnic o infirmieră. Deschid sertarul. Surpriză. Niciun pachet de țigări. Mă duc în baie. Normal, au apărut tot felul de cosmetice. Plus o periuță de dinți în plus. A ei. Verde. Remarc şi patul aranjat la dungă, cu lenjerie albă pe el.
– Şi cât o să dureze această căsătorie a noastră?mă interesez eu pe un ton neutru.
– Până o să-ţi intre în cap că nu poți fugi la nesfârșit, îmi spune serios.
Dau din umeri și îmi aprind o țigară. Îmi suflă în brichetă.
– Nu aici. Dacă vrei să te otrăveşti, te rog să ieși în curte.
Nu ştiu dacă să mă amuz sau să mă enervez. Nu e nici prima și în mod sigur nici ultima care crede că, dacă-şi impune regulile, odată cu disponibilitatea fizică și emoțională mă va face să o accept în viaţa mea. Are noroc de ochii ăia negri şi calzi. Vii. Mi-e greu să îi sting acum.

***

Munca într-un spital presupune un mare consum nervos. Pe multe planuri. Şi o mare oboseală. Consultăm, internăm, tratăm. Cel care finanțează toată această operă de caritate este un personaj ciudat. L-am întâlnit o singură dată. Atunci când mi s-a propus colaborarea. Am aflat mai târziu că vrea să cunoască personal orice nou voluntar. Nu vorbește. Doar ascultă. M-a mirat faptul că își lua notițe. M-a invitat să iau loc în faţa lui. Apoi managerul spitalului a condus discuția. Domnul Damaris, aşa îl cheamă, a aprobat și la final mi-a strâns mâna. Atunci l-am privit și eu atent. Un tip la 50 de ani. Viguros. Sportiv. Plăcut. Asta până i-am întâlnit privirea. Am tresărit. A declanşat atunci în mine ceva ciudat. Un alt fel de percepţie. Parcă mi-a amplificat de zeci de mii de ori intuiţia. O fracţiune de secundă a durat. Atât. Apoi ochii i-au trecut peste mine părând a se fixa undeva, într-un loc nedefinit din spatele meu. „E mort pe dinăuntru”, am gândit atunci.
Am avut puternica senzaţie că trebuie să-mi mai comunice ceva, că a rămas ceva esenţial nespus. A ezitat puţin, după care s-a întors și a plecat. Abia azi, după doi ani, m-a sunat. I-am spus că sunt de gardă. M-a rugat să trec pe la el când voi avea timp. Mi-a dat un număr de telefon pe care-l pot folosi la orice oră.
La astea meditez fumând în curtea spitalului. Am o pauză. Ana operează. Cabinetul e gol. Aş fi putut face fum acolo, dar țin să fiu politicos măcar câteva zile.
E liniște. Fumul se topește în aer. A încetat ploaia. E răcoare. Nu mai am multe de făcut. E târziu. Mă gândesc la telefonul pe care l-am primit. Oare ce ar avea să-mi comunice un om atât de important și ocupat?
Intru în spital. Holurile sunt pustii. Miroase a dezinfectant. Mă îndrept spre cabinet. Cu toată invazia Anei, îl consider încă al meu. Mă aşez la birou. Desfac o sticlă de apă și deschid calculatorul. Nu am chef de citit. Pun muzică. Ochii mi se închid. Întuneric.
Șoapte. O mână fină pe obraz. Un parfum. Un sărut delicat pe frunte. Mă trezesc. Un zâmbet cald pe o faţă obosită.
– Puteai să dormi în pat. Nu păţeai nimic.
– Cât e ceasul?
– Şase. Ai avut o noapte obositoare?
– Nu. Rutină. Scuze că mă găsești aşa. Tu cum te-ai descurcat?
– O gardă grea. Complicaţii. Abia am ieșit din sală.
– Gărzi și gărzi. Uite, pun de cafea.
– N-am apucat să-mi aduc o cană.
-Îți dau să bei din a mea.
Se uită la mine curioasă.
– Deja împărțim lucruri?mă întreabă zâmbind.
– Sunt generos azi. Ghici cu cine mă întâlnesc mai târziu.
– Pune de cafea. Eu mă duc la duş. Las deschisă ușa și îmi povestești. Sper să fii atât de măgar încât să tragi cu ochiul, îmi spune râzând.
Nu îi răspund. Şi nici nu trag cu ochiul. Îi spun de telefon și invitație. Aroma cafelei invadează cabinetul. Vine lângă mine.
– Să mă ții la curent.
– Te sun după ce mă văd cu el. Poate ieşim în oraș.
– Îmi dai întâlnire?
– Da, răspund eu imediat. Avem întâlnire. Ținută de seară. Rochie lungă și pantofi cu toc.
Zâmbește.
– Nu sunt genul.
– Nu aveam niciun dubiu. Nici eu nu sunt tipul care poartă frac.
Bem cafeaua în tăcere. Îi sună telefonul. A început o nouă zi.

***

Spre bucuria mea, am reușit să dorm. Nu mult. Câteva ore. Dar au făcut minuni. Sunt ca nou. E amiază. Am programate câteva consultații, apoi sunt liber pentru marea întâlnire. Mă uit pe ecranul telefonului. Aşa cum bănuiam, e o întreagă ofensivă a Anei. Mă amuză chiar unele mesaje și mai ales emoticoanele. Ce a mai ajuns și comunicarea asta. Emoţii în desen. Sun la numărul primit. Îmi răspunde o voce plăcută.
– Domnul Damaris mi-a lăsat instrucțiuni în ceea ce vă privește. Vă rog să-mi spuneţi intervalul orar în care sunteți liber.
Stabilim împreună detaliile. Chiar sunt încântat de grija pe care mi-o arată acest domn. Sunt convins că e foarte ocupat. De asta prețuiesc fiecare clipă din timpul lui. Închid telefonul, termin cafeaua și plec spre cei câţiva pacienţi programaţi azi la cabinetul meu.
Aşa cum am stabilit, fix la orele 17 o mașină parchează în faţa blocului. Șoferul îmi deschide uşa. Îmi face semn că pot fuma, apoi pornește.
Ajungem. Apasă pe un buton și cele două porți masive se deschid. Urmează o alee. De o parte și de alta sunt copaci goi. Pe jos, covor de frunze. Parchează în faţa casei. Cobor. Urc cele câteva trepte de la intrare. Ușa se deschide. Apare chiar el.
– Îţi mulțumesc că ai venit, spune zâmbind și strângându-mi mâna.
– Eu mulțumesc. Am fost surprins.
– Sper că în mod plăcut.
– Bineînţeles.
Fără alte cuvinte, îmi face semn să-l urmez. În general, nu sunt impresionat de lucruri fără viaţă, dar acum trebuie să recunosc că mi-a plăcut ceea ce am văzut în acest, poate forțat spus, palat. Mă simte.
– După ce îți voi arăta ceea ce am de arătat, îți voi face turul casei și te voi lăsa să te bucuri de colecțiile mele.
– Aş fi onorat.
– Dacă vei mai vrea să rămâi, mai spune, abia auzit.
Mă țin după el. Coborâm câteva scări. E întuneric. Începe să se facă și frig.
– Scuză condițiile, dar nu se poate altfel.
Mai departe coborâm în tăcere. Pas cu pas. Treaptă cu treaptă. Am încetat demult să le număr. Se face din ce în ce mai frig. Mă abțin să-l întreb dacă nu ne îndreptăm spre un cavou. Mai coboară câteva trepte și se întoarce spre mine.
– De aici mergi singur.
– Până unde?
– De tine depinde.
Îmi strânge mâna. Simt cum îmi amplifică din nou intuiția. Încerc sa-i prind privirea. Nu reușesc.
– Nu ai nevoie de mine să-ţi confirm ce știi deja. Doar du la capăt drumul ăsta. Te aștept sus.
– Ţi-e frică? întreb. Nu te poți ascunde acum de mine.
– Eu sunt cauza pentru tot ce se va întâmpla de acum încolo.
Nu-l mai văd. A plecat. Sunt nehotărât. Să cobor sau să mă întorc şi să termin cu toată parapsihologia asta. Nu știu ce mi-a făcut, dar percep altfel tot ce e în jurul meu. A dispărut senzația de frig. Chiar întunericul îmi pare prietenos. Merg mai departe. Se termină treptele. Sunt într-un fel de beci. Percepția mea e la cote maxime. Intuiția e la fel. Pășesc atent. Simt, ştiu exact, merg spre un Cineva. Îl simt. Apoi îi disting silueta. E un copil. Nu pare să aibă mai mult de 9 ani. Stă drept. Cu o voce subțire mă întreabă:
– Mă iei cu tine acasă?
Rece. Nu-mi transmite nimic. E închis. Parcă e mort pe dinăuntru. El sau eu? Nu-mi inspiră nimic. Nici compasiune pentru că stă singur aici, nici bucurie că l-am salvat. Îl simt ca pe un obiect.
– Mă iei cu tine acasă?
Aceeași voce subțire. Fără emoție. Plată.
– Te iau.
Tace. Îmi întinde o mână. Se ţine de mine cât urcăm treptele. Ajungem la ușă. O deschid. Pășesc înăuntru. E lumină. Se oprește. Îi fac semn să intre.
– Mă iei cu tine acasă?
– Te iau.
Abia atunci intră. Îl privesc atent. Are haine curate. O pereche de pantaloni gri. Hanorac albastru închis. Are gluga pe cap. Şi-o dă jos. Îngheț. Ochii îi sunt complet negri. Nu are conjunctive. Două hăuri întunecate. Abia acum îmi transmite o stare de rău. Copilul ăsta e malefic. Ciudat. Sinistru. Nu mai vreau să stau lângă el.
– Te-am adus acasă. Eu plec.
Tace.
– Să vii să mă iei acasă.
Nu mai suport. Să se descurce Damaris cu el. Nu știu pentru ce a fost scenariul ăsta, dar nu-mi pasă. Nu-mi mai arde de colecțiile lui. A avut dreptate. Ies în faţa casei. Nu e nici șoferul, nici mașina. Doar întunericul. Plouă din nou. Îmi ridic gulerul pardesiului şi-mi aprind o țigară. O iau la pas pe aleea cu copaci goi.
***
Strada care duce spre apartamentul meu e plină de noroi. S-au făcut nu ştiu ce lucrări la canalizare, dar vremea nu a ţinut cont de asta. Încerc din răsputeri să nu mă murdăresc. Reuşesc. Urc treptele. Liftul e stricat demult. Oricum nu l-am folosit niciodată. Îmi place efortul fizic, iar până la etajul şase, unde locuiesc, îl simt din plin. Intenţionat mi-am lăsat telefonul acasă. Nu am vrut să fiu deranjat. Acum însă abia aştept să-l deschid. I-am promis Anei că ieşim în oraş. O sun. Îmi răspunde imediat. Clar era cu ochii pe ecran.
– Cum a fost? Ce a vrut marele şef? Ţi-a propus un alt post?
– Stai un pic. Prea multe întrebări. Îţi voi povesti.
Nu mă slăbeşte. Vrea să ştie tot. Nerăbdătoare creatură. Cu greu reuşesc să o temperez şi să o fac să-mi spună unde să vin. Peste jumătate de oră deschid uşa localului unde ne-am dat întâlnire. Constat cu plăcere că îi stă foarte bine şi haine de stradă. Eu am văzut-o până acum doar în costum de spital. Se ridică de la masă. Dau să o sărut pe obraz, dar îmi ia capul în mâini şi mă sărută pe buze.
– Să ştii că sărutul ăsta e o promisiune, îmi spune.
– De mine depinde dacă o vei onora, nu?
– Exact. Ştiam eu că eşti băiat deştept.
Tace. Îmi toarnă un pahar din sticla pe care a comandat-o. Ciocnim. O simt că abia se stăpâneşte. Nu o las să fiarbă.
– A fost cea mai ciudată întâlnire din viaţa mea, zic.
Ca la comandă, ne sună telefoanele. Numerele de la spital. Ştim amândoi ce înseamnă astfel de apeluri, mai ales la asemenea ore. Pe mine nu m-a luat prin surprindere vestea. Ana însă a paralizat de uimire. Da. Ştiam că Damaris va păţi ceva. Şi aşa cum mi-a spus, din vina lui.
– Mergem?o întreb.
– Da.
O iau de mână şi plecăm spre spital. Ajungem şi ne strecurăm cu greu prin marea de ziarişti, camere de televiziune, poliţişti şi bodyguarzi. Suntem imediat informaţi de personal. E la Reanimare. Într-o comă profundă. Ne schimbam în costumele de spital şi mergem să-l vedem. E adunată o întreagă echipă. Cei mai buni specialişti. I-am recunoscut pe unii autori ai tratatelor de pe biroul meu.
Explorările nu arată vreo modificare care să explice starea lui Damaris. Îi sunt susţinute funcţiile vitale doar artificial. E intubat. Arată schimbat. Chinuit. Mă îndrept către el. Îi iau pulsul din reflex, chiar dacă am monitoarele în faţă. Simt fizic cum mi se ascute intuiţia, urcând la cote maxime. Nu mai am nici o îndoială, la atingere omul ăsta îmi transmite ceva. Îi ridic o pleoapă. Ochiul e complet negru. Fără conjunctivă. Mă cutremur. Simt o mână pe umăr.
– Colega, te rog să nu te amesteci. Nu e pacientul tău.
Mă retrag. Continui să-l privesc. Brusc, îngheţ. De partea cealaltă a patului stă copilul pe care l-am găsit în beci. Aceeaşi ochi de întuneric. Se face frig.
– Ai zis că vii să mă iei acasă cu tine. De ce nu ai venit?
Nu răspund. Nu-mi pot dezlipi însă privirea de la el. Se apropie mai mult de Damaris. Monitoarele o iau razna. Semnele vitale se diminuează. Îl ia de mână. Totul se opreşte. Ca prin vis, văd manevrele de resuscitare. Ştiu că nu vor reuşi. Doi ochi complet negri. Linişte.
***
Stau în faţa spitalului, încercând să îmi explic cele petrecute acolo. Nu am nicio teorie. Cel mai tare mă enervează faptul că doar eu am văzut ce s-a întâmplat cu adevărat. Sunt convins acum că Damaris mi-a dăruit ceva și va dura mult timp până voi înțelege pe deplin ce. Sau cum anume să folosesc. Că de ascuns, mi-e clar că nu o pot face.
– Un ban pentru gândurile tale.
Vocea Anei.
– Cea mai proastă investiție, îi răspund.
– Am văzut cum te-ai schimbat la faţă acolo. Chiar aşa rău îți pare după Damaris?
– O să-ţi povestesc, spun eu. Hai să plecam de aici! Oriunde.
Mă privește surprinsă. Mă ia de mână. La naiba cu toate! Cu Damaris. Cu copilul ăla malefic. Cu toate percepțiile astea tâmpite. Nu vreau să mai știu nimic.
Mă las învăluit de aroma trupului ei. De sânii goi și plini care se revarsă pe pieptul meu. De buzele flămânde care mă caută în fiecare secundă. De viaţa ei. De tot ce înseamnă pasiune cu puls.
Sunt extenuat. Golit de orice gând, de orice energie. E lipită de mine. E fierbinte. Îi iau părul în mâini şi încep să vorbesc. Îi spun tot ce s-a întâmplat. Tot ce am văzut. Mă ascultă liniştită. Apoi îmi spune.
– Am coborât şi eu pe scările alea, dar nu am găsit nimic jos.
Tresar.
– Când? întreb.
– Cu ceva timp în urmă. Cred că vreo câteva luni. Nu mai ţin minte exact. Mi s-a părut ciudat Damaris. L-am văzut trist când i-am spus că nu am înţeles de ce m-a pus să fac asta.
Tac. Căuta Damaris să scape de o povară? M-a găsit pe mine să i-o port? Mă ridic. Mă îmbrac. O privesc. Nu-mi spune nimic. Mă înţelege.
Ies în noaptea rece. Îl simt. Mă aşteaptă. Mă ia de mână. Mergem acasă.

vindecatorul_clipart

Vindecătorul reloaded.

Zile de toamnă. Care mai calde, care mai reci, dar toate având culoarea preludiului. Un preludiu pentru magia albă care urmează. Pentru frig. Pentru o lună mare cu lumină rece. Sunt obosit. Al nabii de obosit. Sunt dezorientat şi lipsit de motivaţie. Am recitit multe articole pe care le-am scris de-a lungul anilor pe blog sau în presă. Sincer să fiu, mă bântuie gandul că am cam spus ce am avut de spus.
Am scris până acum doar sub influenţa emoţiilor cu care mă încarc zilnic. Şi era o bucurie enormă. M-am surprins însă zilele trecute, după ce am terminat povestirea Semnul, că nu mai scriu aşa. Că nu mai regăsesc autorul în rânduri. Că a dispărut. Îmi spunea cineva în care am mare încredere că trec la alt nivel, că de acum trăiesc fiecare personaj. Că nu eu ci personajele au vieţi şi emoţii. Nu ştiu dacă îmi place calea asta. Eu vreau să simt, nu doar să scriu. M-am implicat în prea multe. Am vrut să abordez multe planuri. Multe subiecte. Nu mi-au ieşit toate.
Am însă un reproş să-mi fac. Acela că l-am neglijat pe Vindecător. Pe cel care vă povestea aşa frumos despre munca lui de linia întâi. Despre emoţiile lui. Despre oameni. Despre gândurile lui. Întocmai aşa cum spune blogul ăsta. M-am încăpăţânat să cred că pot scrie şi despre altceva. Posibil să fi fost o eroare. M-am şlefuit. M-am înrăit. M-am încărcat cu lehamite. Nu ştiu dacă vreau să fiu scriitor. Nu ştiu dacă voi mai scrie sau tipări cărţi. Habar nu am dacă mă mai urmăreşte cineva sau nu. Habar nu am dacă îi mai pasă cuiva de ceea ce scriu eu. Probabil că da. Duc dorul serilor de iarnă. De vineri. Când veneam de la sală şi scriam până târziu în noapte. Şi simţeam fiecare cuvânt de parcă era înroşit în foc. Şi cum aşteptam a doua zi să văd cum explodează traficul pe blog. Şi cum mă certam cu toţi debilii care aveau orgasmul suprem când mă înjurau. La naiba! Ce-mi lipsesc toate astea.
Cartea tipărită presupune mari eforturi. Eforturi pe care acum nu le mai pot face singur. Sincer să fiu, nici nu mă mai interesează. Nu mă mai arunc în scris romane care să aibă destinaţia sertar. Neglijând pe toată lumea din jurul meu. Inclusiv pe mine. Că nu merită. Voi continua să scriu pe blog. Să simt. Să scrijelesc cu emoţii web-ul. Uneori, când eşti derutat, e bine să te întorci la certitudini. La lucrurile simple. La origini. Ori eu sunt blogger la bază. O perioadă voi publica doar pe aici. Orice. Schiţe. Articole gen Dispensarul SF. Chiar povestiri. Şi voi deschide seria cu povestirea Semnul, cea mai nouă lucrare a mea.
Ştiţi că sunt indisciplinat, aşa că nu fac promisiuni legate de periodicitate. Vă spun doar atât: m-am întors!

vindecatorul_clipart

Cu ce mă mai ocup.

Aşa cum probabil știți, scriu pe telefon și din cauza asta voi fi scurt în ceea ce am să vă comunic. În primul rând îmi cer scuze pentru faptul că am anunțat târziu prezenţa mea ieri la Cărtureşti Iulius Mall. Am avut o săptămână foarte încărcată și oboseala te împiedică uneori să iei cele mai corecte decizii. M-am alăturat campaniei Clopoțelul sună pentru fiecare. Mulţumesc celor care au rezonat și au dăruit un început de școală normal copiilor cu posibilități materiale infime. Mereu e plăcut să vezi că sunt oameni care mai au empatia în scara lor de valori. Şi extrem de motivant. Cireașa de pe tort a fost materialul filmat pe parcursul săptămânii cu Televiziunea Română. Mulţumesc echipei de profesioniști cu care am avut onoarea și bucuria să petrec un timp extrem de plăcut. Timp care din păcate a trecut extrem de repede. Veți vedea emisiunea în luna octombrie. Vă voi da detalii pe măsură ce le primesc și eu. A fost o colaborare excelentă și o mare oportunitate pentru mine de a mă prezenta exact aşa cum sunt.
Vă mai anunț că noi, CIL-ul, ne pregătim de Romcon. Vom avea o lansare de carte. Vom avea discuții atât în mediu oficial cât și în cadru nonformal. Ne veți putea întâlni, cunoaşte și, poate, aprecia. Nu ezitați să ne contactați. După Romcon ne vom relua ședințele de cenaclu.
Am o întrebare pentru toţi cei care aşteaptă de la mine Invazia zombi. Înainte de asta vă dau o veste bună. E gata. Urmează cam o săptămână de corectat şi revizuit textul apoi o pot prezenta. Întrebarea mea e următoarea:
Doriţi să o distribui doar în format electronic sau preferaţi forma fizică? Menţionez că varianta electronică va putea fi descărcată gratuit în cel mai scurt timp de pe blogul meu. O corectez pe telefon şi merge greu. Forma tipărită a cărţii este imposibil de realizat acum din motive financiare. Aştept răspunsurile voastre.

coperta_dsf

Campania Clopoţelul sună pentru fiecare.

În curtea şcolii sunt mulţi copii. E gălăgie. Fiecare are câte un buchet de flori în mâini. Unii cară chiar buchete mai mari ca ei. Că aşa fac unele mame. Nu scapă nicio ocazie să epateze. Mai ales dacă vin cu jeep alb şi cu iphonul în palme. Ca să facă poze. Totul învelit în arome de Armani. Şi în discuţii sau laude despre cât de deşteaptă e progenitura. Că doar ştie să deschidă tableta de la 3 ani. În mod sigur va fi prima pe clasă. Genul care are numărul Doamnei în telefon şi-şi permite să o sune sau să-i dea sms-uri oricând. Genul care deja se gândeşte la cazarea pe care o va asigura la Harvard. Că, deh, în mod sigur acolo va ajunge progenitura. Nu are cum altfel.

Mai sunt şi alţi copii. Cu părinţi normali. Care fac eforturi pentru un mod decent de viaţă. Au strâns din timp bani şi i-au cumpărat copilului un ghiozdan nou. Câteva cămăşi. Un trening. Adidaşi. Rechizite. Ba chiar poate şi un ceas nou. Sau un telefon. Părinţi care încă mai au o scară de valori normală. Care nu-şi permit extravagante şi manelisme. Că nu-i caracterizează. Care cunosc cu adevărat valoarea copiilor lor. Care fac o educaţie normală. Atât de necesară în aceste zile. Şi care speră că aceşti copii minunaţi, încă mici, să nu se piardă pe parcurs. Din cauza anturajului. Din cauza facebookului de la vârste fragede. Din cauza libertinajului şi tentaţiilor. Părinţi cu adevărat preocupaţi de ceea ce ştie şi poate copilul. Nu de notele atât de uşor ajustabile pentru unii.

Părinţi. Profesori. Copii. Oameni. Emoţii. Speranţe. Viitor prin educaţie. Totul pleacă de aici. Şi de la bun simţ. Şi de la respect. Nu de la bani. Nu de la impresii eronate. Nu de la epatări de parveniţi. Nu! Viitorul unui copil începe cu prima literă. Nu cu prima tabletă sau cu prima bonă.

În mulţimea asta mai există cineva. Un copil pe care-l cheamă Ilie. Are o uniformă prea mare. Are un ghiozdan vechi. În el nu are decât un caiet şi un creion. Plus un sandviş făcut de mama lui. În mână are o singură floare, pe care a rupt-o dintr-o tufă. În drum spre şcoală. E singur. Părinţii îi sunt la muncă. Fraţi nu are. Ai lui abia de fac faţă cu cheltuielile zilnice. I-a auzit el vorbind despre ce eforturi vor face pentru şcoală. Nu a înţeles. Ce efort aşa mare e să vii la şcoală? Se uită în jur. A văzut la un băieţel un ghiozdan albastru. Străluceşte aşa frumos. Ar vrea şi el unul. Toţi au uniforme noi. Au şi veste. El nu are decât o cămaşă albă. I-a promis mama că îi va coase şi lui o vestă. Abia aşteaptă. Unii au ciocolată. Alţii au sucuri. Înghite în sec şi scoate sticla cu apă de la robinet. Ia o gură. Se formează clasele. Şi-a auzit numele. Se duce alături de ceilalţi. Copiii nu-l bagă în seamă. L-au izolat cumva. Stau la poze. Pe el nu are cine să-l fotografieze. Ai lui sunt la muncă. Şi fac eforturi pentru şcoală. Ce o mai fi însemnând şi asta. A văzut că fiecare a dat flori. Buchete mari. Buchete mici. Învelite în staniol sau celofan. Strălucesc aşa frumos. Întinde şi el timid floarea. Se uită în jos. Nu a observat că s-au pus toţi în mişcare. I-a căzut floarea. Au călcat-o toţi în picioare. Îi pare rau. Se ţine după ei până în clasa. A prins doar ultima bancă. Stă singur. Şi cât îşi doreşte un coleg…
***

În fiecare an începe şcoala. În fiecare an mulţi copii au emoţii pe care nu le vor uita toată viaţa. În fiecare an există o şansă pentru fiecare. În fiecare an e o poveste cu un alt început. În fiecare an există Ilie. Copilul lipsit de posibilităţi. Copilul care nu are toate cele necesare şcolii. Copilul care are viitorul umbrit. Copilul care îşi striveşte singur speranţele şi dorinţele, comparându-se, atât cât înţelege, cu ceilalţi. Copilul care se adaptează cum poate. Copilul pentru care clopoţelul e ciobit.

Voi mă ştiţi, nu? Am participat împreună la multe campanii. De data asta mă raliez la cea organizată de Intermedia Suceava şi de organizaţia Salvaţi Copiii. Numele ei este Clopoţelul sună pentru fiecare. Organizaţia Salvaţi Copiii va propune o listă de copii defavorizaţi. Ei vor primi câte un ghiozdan plin cu rechizite. La campanie participă Librăriile Alexandria, care redirecţionează o cotă din profit către această organizaţie. De asemenea librăriile fac o reducere de zece la sută pentru rechizitele achiziţionate pentru această campanie.

Vă invit alături de mine. Vă rog să ne mobilizăm din nou. Pentru copii. Pentru viitorul lor. Pentru educaţie. Eu voi scoate la licitaţie ultimul meu volum din România ca un drog si 20 de exemplare din Dispensarul SF. De asemenea voi deschide lista cumpărând primul ghiozdan pentru această campanie. Vă voi ţine la curent. Vor apărea în mod sigur în media toate acţiunile, atât ale noastre cât şi ale tuturor celorlalţi. Vom fi informaţi despre mersul campaniei. Primesc pe adressa cabinetului ghiozdane pline cu rechizite. Rugămintea mea e ca acestea să fie noi. Puteţi să mă contactaţi pe pagina mea de facebook sau la adresa de mail cilsuceava@gmail.com

Clopoţelul sună pentru fiecare. Inclusiv pentru Ilie.

jpg

Până când vă mai pişaţi pe noi?

Se uită mulți colegi la mine, așteptând să iau o poziție în legătură cu greva preconizată de ei. În legătură cu nemulțumirile lor. În legătură cu multe. Eu sunt un tip vocal. Voi mă știți foarte bine. Am tăcut până acum pentru că tot ceea ce simt ei în momentul ăsta eu am descris demult. Lipsa de dotare, de personal, salariile mizere, lipsa de respect a pacienţilor, modul în care toți calicii ți se cacă în cap, înjurăturile meltenilor care cred că ăia 3 euro din portofelul lor de rafie le permit să se dea lorzi, basculantele de puli pe care le luam oriunde în mediul online doar pentru faptul că sunt medic, atitudinea superioară a gospodinelor ‘cinstite’ și multe altele. Pe toate astea le-am fumat dragi colegi. Când eu îmi luam puli în gât pe blog voi doar zâmbeaţi. Nu v-am văzut să faceți circ și panaramă pentru că întreg corpul medical e blamat din cauza unor uscături. Nu faceți nici acum. Poate doar aşa tangențial. La diverse. Acum problema se reduce tot la bani. Nah, până acum a fost liniște. Însă când ai la urechi zăngănitul cătuşelor nu prea îți mai vine să pui mâna pe plic. Indiferent în ce condiții este dat. Peste 90% din medici nu condiționează actul medical. Pacientul e cel care dă. Că, nah, se teme că doctorul nu va avea grijă suficientă. Sau îl dă ca recunoştinţă pentru că medicul i-a salvat viaţa. Sau îl dă pentru că știe că salariile sunt mici. Sau din n motive ce țin de psihologia și de confortul fiecăruia. Acum, când mascații intră în sălile de operație, mulți sunt forțați să trăiască doar din salarii. Și se observă că nu prea se mai poate, nu? Nah, nu ajung banii pentru întreținerea la vilă și cabana de vacanţă. Nu prea ajung nici de rata la jeep. Nașpa, nu?
Ceea ce am descris mai sus reprezintă percepția populației. Aşa ne văd oamenii. Nu contează că învățăm zilnic. Nu contează că avem o inteligenţă peste medie. Nu contează că stăm cu nopțile prin gărzi și ne măcinăm sănătatea, eventual o mai luăm și peste ochi de la bețivi, psihici, interlopi, națiuni conlocuitoare sau înlocuitoare. Nu contează nici măcar câți am salvat. Nu. Marea turmă te uniformizează. Are pretenția să fii la fel de necăjit ca majoritatea. Sau ea, majoritatea, sa câștige la fel de mult ca tine medicul. Asta e marea gloată pentru care noi respirăm. Nerecunoscătoare, rea, needucată, mizerabilă. La asta se reduce totul. Orice asistat sau analfabet are de comentat despre corpul medical, despre profesori, magistrați, politicieni, funcționari publici. De când a făcut boul ăla de Ceaușescu înfrățirea clasei muncitoare cu intelectualitatea. Chestie împotriva firii. Nu suntem toți egali. Nu ne naștem toți egali. Biologic suntem unici. De ce dracu am vrea să trăim după principii care ne uniformizează?
Reformă? Ce e aia? Reforma nu stă doar în salarii. Stă în foarte multe alte reglaje pe care dacă nu le facem la timp putem trage cortina peste sistemul medical. Cum să mă compar eu cu un coleg din Germania? Nu am cum. Poate ca judecată clinică și capacitate de a rezolva orice cu puțin sunt peste el. Dar ca respect din partea claselor sociale, de la conducători până la mujici, sunt la distanţă mare faţă de el. Aud vrăjeala asta cu sănătatea prioritate națională de zeci de ani. Cum să mai pun eu botul? Dar ce? Sunt matroană în suburbii? Ca numai aia pune botul pe orice pulă. Dacă era aşa cum spun marionetele astea conduse din afara ţării aveam acum mai multe spitale. Aveam doctori suficienți. Aveam personal mediu și auxiliar. Aveam aparatură. Și poate aşa se operau și ‘alesii’ noștri prin ţară. Nu mai dădeau fuga pe la austrieci sau turci că au făcut ei buba. Nu există interes pentru ca România să fie o ţară funcțională. Aici trebuie să fie haos. Zonă de tampon între două mari puteri. Fără drumuri, fără forţă de reacție rapidă, fără spitale. Doar cu o mare turmă asistată, needucată, care să fie carne de tun și masă de experimente financiare sau chiar medicale. Cum să îi oferi unui chirurg sub o mie de euro pe lună și să ai pretenția să opereze ca-n evul mediu când colegul lui din Franţa câştigă zece mii și operează cu ultima tehnologie? Asta e praf în ochi. Vreți competenţă și corectitudine? Daţi-le salarii la fel ca ale magistraților. Că ambii au în mâini viaţa unui om. Doar că nu e suficient doar atât. Scoateți și ţara asta din prăpastia în care o afundaţi de 25 de ani încoace. La curtea regelui medicul era la loc de cinste. În curtea Mioriței medicul e doar un milog corupt. Și toți analfabeții au pretenția ca Jurământul lui Hipocrat să-i ţină de foame.
Vreți grevă? Vreți să fiți luați în seamă? Aveți sânge-n coaie să închideți spitalele pentru 10 minute? Să nu veniți la serviciu niciunul? Asa-i că nu se poate? Nu e vorba doar de responsabilitatea legală. E ceva ce trece peste. E vorba de conștiință. Niciunul dintre noi nu poate dormi sau sta pasiv când află sau se confruntă cu o urgenţă. Pe asta se și bazează cei care-şi bat joc de noi de 25 de ani. Și au dreptate. Nu vom face grevă niciodată. Și doar noi înțelegem de ce.
Vreți respect? Vreți bani? Vreți condiții ca lumea? Emigrați fraților. E singura soluție. Nu vreți sau nu puteți sa o faceți, atunci resemnaţi-vă cu ce vă dau ăștia. Vă veți obișnui să faceți felatii și riming aşa cum unii se obișnuiesc cu propriul sifilis. E atât de simplu.
Nu interesează pe nimeni în ce condiții munciți. Nu interesează pe nimeni că nu aveți voi respect. Nu interesează pe nimeni cât de greu o duceți și ce responsabilități imense aveți. Nu. Nu interesează pe nimeni cât de adânc vă implicați. Cu câte emoții vă încărcați zilnic. Toate astea doar noi le știm. Nu mai cerșiți respect și pâine de la mujici. Pur și simplu stingeți lumina și plecați acolo unde însemnați ceva.
Facem un experiment? Două mitinguri. Unul pentru susținerea personalului medical și unul pentru revenirea modei părului pubian la femei. Pariu că la al doilea se strânge mai multa lume şi e mai mediatizat? Lăsați prostiile și fiți realiști. Mai crede cineva în viitorul acestei ţări? Uitaţi-vă ce vine din urmă. Uitaţi-vă cum sunt promovate nulitățile în posturi de decizie. Uitaţi-vă la jaful zilnic din banii publici. Uitaţi-vă bine ce culoare aveți. Sau nu v-aţi dat seama până acum că aţi devenit hârtie igienică? Ce mai vreți de la ăștia? Iar îi credeți? Iar vă lăsați sodomizaţi cu zâmbetul pe buze?
Vreți medicină avansată? Plecați afară. Vreți medicină de ev mediu? Rămâneți. E o chestie de opţiuni. Dar nu mai fiți naivi crezând că veți răsturna voi munții doar pentru că purtați halat alb. Mergeți și stați pe la cozi în magazine sau pe oriunde. Luați pulsul populației. Și veți vedea cam ce părere are populația asta despre medici. Părerea adevărată. Nu aia pe care v-o formați din spatele biroului sau de lângă canapeaua de consultații. Mergeți în farmacii să vedeți cum aproape toate foanfele vă schimbă tratamentele. Și calicii ăștia needucați pun botul la vrăjeală. Că, deh, nu sunt mulțumiți de medici. Că nu au fost pupaţi în cur destul de adânc. Despre ce vorbim? Vreți adevărul? Vi-l spun eu. Se pişă toți pe noi. Ăsta e gradul de alienație și nesimțire din societatea asta. Atenție, vorbesc la nivel global. Și încă să spuneți mersi că haosul și legile sunt cum sunt și nu sunteți hărţuiţi cu procese pentru te miri ce. De noi, medicii de familie, ce să mai zic? În rural mai e cum mai e, dar la oraș, cu toți fandositii ăștia care cred că li se cuvine orice e tare frustrant. Că vin doar ‘să-mi compensaţi astea’ sau ‘ vreau trimitere’ la trei specialişti plus analize și ecografie. Și dacă nu le dai încep reclamațiile și telefoanele pe la casa de asigurări. Ţi-e și frică să mai scrii ceva. Că dacă nu scrii, nu e bine. Dacă scrii, în câțiva ani plătești cu vârf și îndesat. Că, nah, una e să ia amendă spitalul sau secția și alta e să ia amendă sau imputaţii cabinetul. Exemplu. Trei doctori doar cu numele de pe nu știu unde au omorât un copil de 12 ani. Atâta l-au plimbat între ei până copilul a făcut şoc septic de la o peritonită. Ce au pățit? O sută de milioane amendă şi nu ştiu ce procent din salariu pe trei luni. Eu am scris medicamente la bolnavi psihici și mi-am luat tot o sută de milioane din cauza unor căcaturi de protocoale elaborate de medici care niciodată nu au profesat și nu au știut ce e aia responsabilitate faţă de pacienţi. Echitabil, nu? Copil mort egal cu prejudiciu zero şi medicamente scrise unor bolnavi cu risc de suicid. Și credeți ca astea se vor schimba peste noapte? Sau se rezolvă dacă vă măresc vouă salariile? Din pulă. Vă spun sigur. Aceeași dinozauri vor face ‘reformă’. Aceeași şmecheraşi vor face foarte mulți bani. Și toate vor merge că și până acum. Dar, nah, astea nu vă interesează. Mai latru eu, cât am s-o mai fac, mai latră unul doi și cam asta e. Restul la căldurică. Despre asta este vorba. Îmi spuneți mie că vă pasă de sistem? Nu vă cred. Am auzit ceva în ultima vreme de case de asigurări private? De contract de sănătate individual? Cine să le facă? Ăștia se chinuie de ani de zile să fete un pachet minimal de servicii medicale. Când plăteşti 50 de lei pe lună la sănătate și consumi de 5000 e normal să crezi că ți se cuvine tot. Uitaţi-vă numai ce e la urgenţe iarna. Când vii cuplurile astea de criză la spital pentru că le curg mucii odraslelor. Și tot ei rag că nu e posibil să stai atâta la coadă. Sau labele astea de asistați care freacă urgenţa doar pentru a-şi lua o tensiune. Că acolo se mai fac și analize. Ia să nu le acopere asigurarea mofturile astea, să vezi ce atenți vor fi. Și toate se sparg în capul nostru. Ca ei aşa știu din presa. Că au drepturi. Atât. Și că medicul, care este un şpăgar şi un nesimţit, e la dispoziția lor.
Nu mă înțelegeţi greșit. Sunt total de acord cu majorarea salariilor. Doar că asta nu rezolvă nimic. Dimpotrivă. Turma va fi și mai agresivă. Și mai plină de tupeu. Și ne va arunca în fata: ‘ Nu vă mai ajunge. Staţi pe banii noştri’. Asta se va întâmpla.
Eu m-am adaptat în mocirlă fără să-mi pierd calitatea umană. Dar numai eu știu cu câți demoni mă lupt zilnic. Ascultați sfatul meu: emigrați cât timp Europa sau alte continenente mai au nevoie de voi. Lăsați prostiile. Aici nu mai e demult o ţară normală. E un haos pe care toți l-am creat și tolerat. Prin nepăsare, egoism, lipsă de reacție, minciună și evaziune. Ah, da, și lipsă de responsabilitate. Și spunând toți nu mă refer doar la noi, medicii veșnic nemulțumiți, ci la Miorița în totalitatea ei.
Ce să facem aici? Ceea ce am făcut și până acum? Să ne prostim și sa ne furăm unii pe alții? Ăsta e ‘românismul’ de care v-am mai vorbit. Nu suntem doriți? Nu suntem respectați? Nu suntem plătiți conform statutului pe care teoretic ar trebui să-l avem? Și pot înșira zeci de întrebări cu nu în faţă. Atunci? Ori suntem masochiști sau bdsm-isti și ne place ori ne cărăm dracului. Pe principiul ‘ ce-i mai bun trebuie să dispară din această ţară’. E simplu. Că sistemul, mentalitatea și mizeria morală în care lucrăm și trăim nu le vom schimba niciodată.

Dont-open-Dead-Inside-Zombie

Eu merg la Romcon! Tu ce faci?

De ce este atât de special acest eveniment? Pentru că:
1. Va fi mai bun decât cel de anul trecut, care nu a avut loc, chiar dacă inimoșii sefiști din Craiova au făcut tot ce le-a stat în putință pentru ca Romcon 2014 să se desfășoare.
2. Va fi mai prost decât cel de anul viitor. Pentru că vom învăța din greșeli, vom optimiza lucrurile perfectibile. Dar pentru asta trebuie să fim uniți, să vâslim împreună în aceeași direcție.
3. Este un prilej de legat noi prietenii. Avem atât de multe lucruri în comun! Putem vorbi despre știință, despre viitor, despre cărți, despre filme… putem cunoaște autori de literatură contemporană, iar aceștia pot afla mai multe despre cum este privită munca lor.
4. Este un prilej de dezlegat vechi vrajbe. O discuție ”clasică”, între oameni, poate face minuni. Comunicarea virtuală a adus multe lucruri bune, dar și conflicte stârnite inutil, furtuni într-un pahar de apă ce au făcut ca oameni care se cunosc de mulți ani să-și întoarcă spatele.
5. Punem țara la cale. Se vor discuta strategii de viitor, menite să asigure o mai bună promovare a SF-ului românesc. Pentru asta avem nevoie și de propunerile tale! Și de ce nu, de ajutorul tău!
Vrem să construim împreună o mișcare SF puternică, închegată, recunoscută pe plan intern și internațional. Datorăm asta predecesorilor noștri, dar în egală măsură și urmașilor. Pentru că ficțiunea speculativă nu devine perimată în noul context științific, dimpotrivă, are la dispoziții noi teritorii!
Cu drag, respect și speranța că ne vom vedea la Suceava,
• Andreea Ileana Drop
• Lucian Dragoș Bogdan
• Eugen Cadaru
• Alexandru Ioan Despina
• Nic Dobre
• Florin Haidamac
• Alexandru Lamba
• Florin Purluca
• George Sauciuc
• Florin Stanciu
• Liviu Surugiu
• Daniel Timariu

Jack Vindecătorul în insula Barasutra – o mostră.

Nu mă dau eu mare autor. Nu pentru asta m-am pregătit și mă pregătesc în continuare. O fărâmă de talent nu face mare pe nimeni. Și totuși reputația de scriitor ajunge înaintea mea oriunde mă duc. În capodopera Jack Vindecătorul v-am povestit cum am anihilat o bandă de infractori care făceau trafic cu arme la malul mării. Știți foarte bine că eminența cenușie, capul răutăților, era un nene numit Mânuță. Acum e la bulău pentru o lungă perioadă. Dau aceste detalii pentru a vă reaminti doar. Sunt sigur că nu există iubitor de literatură polițistă care să nu fi citit acea lucrare genială. E momentul să fac anumite precizări. Vă spun de la început că în multe anchete am lucrat sub acoperire. Nu am făcut uz de poziția mea în serviciile secrete, tocmai pentru a câștiga încrederea celor cu care vin în contact. Cine naiba mai e sincer, sau mai stă de vorba, cu un gabor în zilele astea? Vedeți? Mă gândesc la toate. De asta sunt asul așilor. Omul care sodomizează moartea și infractorii care pun în pericol siguranța statului.

Înainte de a trece la acțiune, trebuie să știți că personajele aestei lucrări sunt fictive. Orice asemănare cu persoane care au trăit, trăiesc sau vor trăi este pur și simplu întâmplătoare. Clar? Asta ca să nu mă toace la cap tot felul de leșinați cu procese. Sau tot felul de mimoze care își doresc o bucățică din celebritatea mea. Genul ăsta de patetici vor primi de la subsemnatul o sută de palme. Cu piciorul. La domni mă refer. Doamnele vor beneficia de o ședință de spanking sau fisting, după caz și după preferințe. Atât am avut de zis în prolog.

S-a înțeles, da?
Capitolul 1 – De gardă în lanul de porumb.
Foarte multă lume are o impresie greșită despre cei care lucrează în serviciile speciale. Toți ne cred niște roboți. Niște duri. Incapabili de sentimente, compasiune sau empatie. Disciplina e o chestiune obligatorie în munca asta. Așa mi s-a spus încă de la primele antrenamente. Din păcate sau din fericire, nu am reușit să mi-o impun. Asta mi-a adus multe necazuri. Doar rezultatele mele deosebite m-au salvat de la o ieșire prematură la pensie. Nu e timpul pierdut însă. Riscurile pe care mi le asum zilnic mă pot trimite direct la Sfântul Petru. Tot o pensionare anticipată se cheamă și asta, nu? Să nu mai pierdem timpul cu aceste dovezi de înțelepciune. Pe lângă mine, Osho ăla, idolul pițipoancelor deștepte de pe facebook, pare un moșneag senil.

Sunt la un dineu important. Da dragii mei. Un dineu excepțional. Numai nume grele. Vedete de cinema, ziariști, oameni de afaceri de mari succesuri, normal, ambasadori, politicieni de mare rang. E vorba că vine și președintele. Cum care președinte? Al țării. V-ați prins de importanța evenimentului? Locul ăsta colcăie de SPP-iști, SRI-iști, SIE-iști și orice alți iști mai vreți. Vă dați seama că așa o adunare, sau adunătură, luați-o cum vreți, dar luați-o peste tot, reprezintă proritate absolută din punct de vedere al securității. La malul mării se desfășoară. Într-un loc pe care nu-l pot dezvălui. Când un tip ca mine își scrie memoriile nu este indicat pentru siguranța lui să dea detalii din dosare. Tot ce vă pot spune e faptul că doar o stațiune de fițe poate găzdui un așa eveniment. Și ce fițe. Nu am mai văzut așa ceva.

În parcare doar bolizi de sute de mii de euro. Unul din producătorii mondiali de renume a împins nebunia atât de departe încât a trimis un prototip. Vă dați seama? O mașină care nici macar nu a fost lansată pe piață. Chiar luand în calcul faptul că, în mod sigur, concurența va avea acces liber. Ăștia nu sunt normali.
Încă de la intrare participanții au fost serviți cu șampanie făcută din alge marine crescute în spațiu. Ce vrei mai bio de atât? Nici nu știam că există așa ceva. Paharele erau de diamant. Cum naiba? Tot nu știu. Atâta lux și opulență nici la curtea lui Tuthankamon nu cred că a existat. După șampanie a urmat o gustare. Dulceață de sâmburi de căpșuni servită pe aripi de libelulă. Vă dați seama?

Cum am ajuns eu aici? Habar nu aveți, așa e? Nu sunt genul care să frecventeze asemenea petreceri. Nici nu-mi permit de fapt. E clar că sunt în interes de serviciu, nu? Colegii mei sunt infiltrați peste tot. Se vede de la o poștă că încearcă să se încadreze în atmosferă, dar asta e ca și cum ai cere unui elefant să meargă la o petrecere de balerine. Și să mai fie și de nerecunoscut. Având în vedere că pregătirea mea de bază e cea medicală, am fost însărcinat cu coordonarea echipajelor de asistență de urgență. Acoperirea mea e perfectă. Îmi stă bine în halat alb. Am moacă de doctor. Mai ales că fata de la machiaj mi-a pus o pereche de ochelari cât două borcane și s-a chinuit enorm să mă facă să par mai bătrân. Deh, natura nu poate fi păcălită așa ușor. Multe dintre personalitățile de aici au venit cu medicul personal. Chiar și așa, eu răspund de sănătatea tuturor. Îmi iau în serios treaba deși mi s-a spus să fiu foarte atent la orice potențială amenințare. La orice potențial complot.

Să vă mai descriu toaletele doamnelor? La rochii mă refer. Doar nu mă credeți așa pervers încât să folosesc wc-ul de la secțiunea women. Am să fac o glumă proastă într-o zi și am să vopsesc wo. Va rămâne doar men pe ușă. Să vedeți atunci ce poșete peste cap își vor lua anumiți domni. În fine. Cei mai mari creatori de modă s-au întrecut în imaginație și lux. Punctul culminant a fost rochia unisex și pantalonii cu sondă urinară pentru lesbiene. Deosebite creații. Vă dau cuvântul meu de onoare.

Ca să nu ne pierdem în detalii inutile, imaginați-vă opulența în cel mai înalt grad. Nimic nu a contat pentru a asigura sucesul acestei mascarade. Pardon. Recepții. Curioși cum vă știu, mă veți întreba care naiba a fost ocazia atât de specială. Vă lămuresc imediat. Ați auzit de Barasutra? Nu. Nu e nicio greșeală. Obsedații să se abțină. Am scris corect Barasutra. Ai? Ați auzit? Bănuiam eu că nu. Barasutra este o insulă în Pacific. Nu are mai mult de trei sute de kilometri pătrați și o mie de locuitori. Forma de organizare este monarhia. Acest trib, pardon, acești cetățeni sunt conduși de un rege. Mosuko Ivingi al Doilea. Primul, normal, a fost tatsu. Acest deosebit aristocrat e în vârstă de 70 de ani și e enorm. Cântărește 240 de kilograme. Ceea ce în Barasutra e un semn de mare noblețe și bunăstare, media fiind undeva la 50. Tot poporul munceste să hrănească această balenă. Numai la micul dejun îngurgitează o sută scoici, zece kilograme de alge, cinci litri de lapte de capră pestriță ( animal sacru în Barasutra și protejat de lege ), zece pâini și patru kilograme de file de pește spada ( de asemenea animal sacru în Barasutra).

rodrog-promo

România ca un drog – fragment.

În statul ăsta social se încurajează “nemunca”. Nu ştiu dacă ăsta e un cuvânt corect, dar nu găsesc altul. Băi frate, cum unul stă pe acasă, cu cracii în sus, cum găseşte portiţe să fie asistat. Imediat îşi foloseşte “drepturile”. Şi primeşte ajutor social, primeşte subvenţie la căldură, primeşte alocaţie mai mare pentru plozii pe care i-a turnat fără să se gândească dacă are cu ce-i creşte. Că aşa fac mulţi. Se fut în draci cu maţele ghiorăind de foame. Apoi rag că sunt necăjiţi. Şi, normal, statul trebuie să ia atitudine. Cum? Din banii ăstora care-şi rup şalele muncind, că doar suntem stat social, nu? Uitaţi-vă numai cum e la pensii. Unul care are muncit 40 de ani are o pensie de tot rahatul. Altul care nu a muncit deloc are pensie socială, tot de rahat, dar are, da? Unde e dreptatea? Mergi să plăteşti birul ăsta care se cheamă asigurare de sănătate. E mai bine să nu fi plătit niciodată. Să vă dau un exemplu. Să spunem că acum câţiva ani ai plătit, da? Apoi nu ai mai putut sau nu ai mai vrut să plăteşti pentru nimic. Dacă vrei să te asiguri din nou plăteşti din urmă, cu penalizări, sume imense. Unul care nu a plătit în viaţa lui şi vrea să se asigure acum plăteşte sume derizorii. E corect? Cei care muncesc sunt cei mai futuţi. Şi cei mai futuţi dintre cei futuţi sunt ăia care au o afacere. Să vezi atunci taxe, controale, amezi şi alte kkt-uri din astea, de-ţi vine să închizi dracului tot şi să te faci şi tu asistat. Pentru mine e clar. Sistemul ăsta de sănătate e dus naibii. E muribund. De asta crapă unii cu zile prin spitale. De asta, dacă nu dai şpagă, eşti pielea pulii în faţa medicilor. De asta îi doare în cur pe toţi dacă tu trăieşti sau mori. Pentru că aveţi drepturi imaginare, dragi asiguraţi la sistemul de stat. Drepturi pe care nimeni nu dă doi bani. Ştiţi de ce? Pentru că tot doi bani plătiţi şi voi, dar consumaţi de zeci de milioane. Sunt de acord cu mulţi dintre cei care îmi spun că şi calitatea umană a medicilor, în multe cazuri, lasă de dorit. Dar ce-aţi vrea? Să fiţi pupaţi în cur într-un aşa sistem? Voi aţi pupa pe cineva în cur pentru doi lei? Treziţi-vă, dragi asiguraţi. Adaptaţi-vă. Altfel o să vă crape mamele, taţii, bunicii, copiii chiar, dacă mergeţi să-i trataţi cu mâna-n buzunarul plin numai de drepturi. Am văzut şi am auzit prea multe ca să mai pot da o şansă, chiar minimă, sistemului ăsta, ţării ăsteia. Societatea asta e suma tuturor defectelor noastre. Societatea asta e rezultatul calităţii slabe a învăţământului. E rezultatul şcolilor făcute doar pe bani. E rezultatul diplomelor false. E rezultatul modului în care ne furăm unii pe alţii.

***

Bătrâneţea vine cu suferinţă şi agonie. Uneori mă întreb cum e mai bine? Să te strângă Dumnezeu de tânăr sau să te lase să te bucuri de nepoţi, chiar dacă trebuie să suporţi chinuri, privaţiuni, umilinţe?

Zi de luni. Ziua pe care o urăsc. Ar trebuie să mai fie o zi liberă între duminică şi luni, pe bune. E vară. E frumos. Drumul e liber la primele ore ale dimineţii. Merg încet. Îmi place să văd câmpurile verzi şi oamenii care muncesc pe ele. Mai văd şi acum pe mulţi arând cu plugul tras de cai, ca-n evul mediu. Inchiziţia mai lipseşte. Mai văd cum seamănă cu mâna lutul în care ne vom întoarce toţi. V-am mai spus. La nici 30 de km de oraş este o altă lume. O lume îngheţată parcă în timp. O lume în care sunt alte valori, alt mod de a privi viaţa şi moartea.

Am mult de lucru astăzi. Nu mă plâng. Îmi place ceea ce fac. Încă mai am dragoste de oameni. Încă mai am empatie. Încă mai consider sacru halatul alb. Mă enervează în schimb tona de hârtii pe care trebuie să o fac lunar. Hârtii care îmi macină din timp. Timp pe care aş putea să-l aloc bolnavilor. În special vizitelor la domiciliu. Acolo pot să cunosc pacientul în mediul lui. De acolo îmi iau cele mai preţioase informaţii. Şi tot de acolo plec cu cele mai mari fracturi în suflet.

Casa e mare, curată, îngrijită. E linişte. Am venit la o bunică. Am trimis-o la anumite explorări şi când a venit o rudă cu rezultatele era să cad jos. Am lăsat tot şi am plecat spre ea. Bunica asta are aproape 90 de ani. Intru în camera unde stă. E întinsă pe pat. E îmbrăcată frumos. E curată. Miroase a săpun de casă şi a busuioc. Nu ştiu dacă are 50 de kilograme, cu indulgenţă. E galbenă. Dar un galben patologic. Are icter. Mai aflu că a căzut. I s-a făcut rău şi a picat pe beton. O doare şi un picior. Nu mănâncă. A vărsat de câteva ori. Mi s-au confirmat cele mai negre temeri. Cancer de cap de pancreas. La coapsă cred că a făcut o fractură pe os patologic. Ca să mă înţelegeţi: e posibil să fie o metastază osoasă şi acolo să fi cedat osul, secundar căzăturii. Recomand internarea. Măcar un drenaj biliar să-i facă la spital. Să nu facă tot felul de complicaţii din cauza icterului. Sunt refuzat pe toate planurile. Nu vrea. Că ea e bătrână, prea bătrână. Că la spital trebuie bani. Şi nu are. Că nu are cine să stea cu ea. Că moare pe masa de operaţie. Că nu se duce. Că să-i dau eu ceva tratament acasă. Bunica asta nu are pensie. Nu am mai întrebat de ce. Important e că are moşul ei şi poate fi coasigurată. Dau totul din mine. Încerc să o conving. Nu reuşesc.

De mâine încep tratamentul cu ea. Ştiu că nu am ce-i face. Ştiu că am mâinile legate. Ştiu care e evoluţia bolii. Am văzut-o de prea multe ori. Ce naiba să fac? M-am săturat de neputinţă. M-am săturat să asist neputincios. M-am săturat doar să manageriez suferinţa şi moartea.

Şi se va face iarăşi zi. Şi iar îmi voi toci roţile pe acelaşi drum. Şi iar voi lua în cap o mie de probleme. Şi iar voi supraveghea o perfuzie. Şi iar voi sta de vorbă cu muribunzi. Şi iar voi încerca să găsesc în ochii acestei bunici sau ai alteia o scânteie de rai. Şi iar voi încerca să privesc dincolo de boală. Şi iar mă voi întreba, pentru a nu ştiu câta oară, de ce nu m-am făcut eu ceasornicar. Şi iar voi aprinde a nu ştiu câta ţigară, încercând să dau vina pe fumul elveţianului Zino Davidoff pentru lacrimile care îmi vor umezi ochii. Însă nu ştiu pe cine să dau vina pentru lacrimile care îmi curg în spatele ochilor, în partea aia de suflet pe care încerc de multe ori să o îngrop. Şi nu reuşesc.

coperta_dsf

Mersul pe sârmă fără plasă de siguranță.

În ultima vreme toată lumea s-a specializat în scuze. În aruncarea responsabilității asupra altora. Atunci când ceva merge prost sau când nu merge, de cele mai multe ori, apar imediat în presă tot felul de persoane, care încep să explice cauzele eșecului. Nu contează că e vorba de sănătate, învățământ, situații de urgență, legi făcute cu picioarele. Nu! Nu are importanță. Se găsesc scuze pentru orice. Și, bineînțeles, de vină e mortul sau sistemul. Niciodată cei care sunt plătiți să prevină sau să rezolve astfel de situații.

Mor oameni în tragedii aviatice, nu contează unde, că în Apuseni sau pe un amărât de lac din Constanța. Se aruncă oameni de pe blocuri. Alții își dau foc. Unii mor cu zile prin spitale sau sunt agresați de tot felul de clanuri de “cetățeni europeni” . Când se intervine? Când e prea târziu. Răspunde cineva? Niciodată. Băh, minunată țară mai avem.

Știm toți cum trăim. Știm toți cu ce greutăți ne confruntăm. Ceea ce însă nu știm toți este faptul că bariera dintre sănătatea mintală și boala mintală e extrem de subțire. Ființa umană poate duce multe. E o trăsătură a speciei. Doar că timpurile moderne supun această ființă la un consum nervos extraordinar, care, mai devreme sau mai târziu, va avea efecte nocive. E ușor să judeci. Să spui că un nebun s-a aruncat de pe bloc. Când te pomenești părăsit, cu copii de care trebuie să ai grijă, cu dificultăți materiale enorme, ce poți face? Până unde poți căra povara asta? După ce îți seacă lacrimile ce faci? Unde mergi? Cum te descurci? Cum să împarți un ou la trei? Cum să îmbraci trei copii cu două tricouri? Cum să faci față vieții? Toate astea la un moment dat te pot copleși. Și clachezi. Și te urci pe un bloc. Și stai acolo 36 de ore. Și vin tot felul de băieți, posibil pregătiți teoretic, dar nu sunt în stare să te ajute. Și mai aduc vânjoșii pompieri sau ce or fi ei un rahat de pernă din 1977. Că, deh, avem bani de orice rahaturi inutile, doar de dotări specifice unei munci în domeniul urgențelor nu. Lasă că economisim pentru borduri și panseluțe, pentru studii de fezabilitate la drumuri inexistente, pentru bucăți de plastic cu cip pe ele, pentru pensii speciale, pentru retrocedări, pentru despăgubiri, pentru orice chel care are nevoie de tichie de mărgăritar.

Asta în timp ce mulți dintre noi trăim mergând pe sârmă. Fără plasă de siguranță. Știu. Îl luați în brațe pe “mie nu mi se poate întâmpla”. Știți ceva? Ba da. Vi se pot întâmpla multe. Și tot așa, nimeni nu va da doi bani pe voi. Pentru că nici voi nu dați doi bani pe ce se întâmplă în jurul vostru.

Abia în situații de criză se vede adevărata incompetență a celor plătiți din bani publici. Banii ăia pe care voi, sclavii care munciți, îi dați lunar, că vreți, că nu vreți. Fără să vă intereseze unde ajung. Plouă un pic în țara asta, pleacă la vale sate întregi. Rămân oameni sub cerul liber. Ninge mai puternic și se pun 15 centimetri de zăpadă pe drumuri? La revedere. A paralizat tot. Vă dați seama ce apocalipsă va fi în caz un cutremur mai serios? Chiar nu e în stare nimeni să reacționeze în situații din astea? Aaaaa. Reacționează cu scuze și explicații inutile. Degeaba îmi spuneți ce găsiți la autopsie dacă nu sunteți în stare să preveniți decesul sau să reanimați victima. Și nu mă refer aici la situații medicale punctuale. Mă refer la sistem și la cei care sunt puși să-l facă să funcționeze.

Mai țineți minte incendiul de la maternitatea din marea capitală europeană, marea mahala? Cine a fost de vină? O asistentă. Cică. Că prizele erau ca naiba, că nu erau senzori de fum, că personalul era mai mult decât insuficient, de toate astea nu a spus nimeni. Normal, ni s-a explicat de către marii specialiști că e nașpa să te și să naști în România în spitale de stat. Eu asta am înțeles.

Ce e trist? Că trebuie să umblăm cu plasa de siguranță la noi. Noi singuri trebuie să avem grijă pe mâinile cărui doctor ne dăm. În ce spital ne internăm. Ce învățători sau profesori au copiii noștri. Noi singuri trebuie să ne ocupăm iarna de căldura în apartamente. Noi singuri trebuie să ne descurcăm cu siguranța pe străzi. Cu mizeria. Cu gropile de pe drumurile plombate anual. Cu insectele din parcuri. Da. Noi trebuie să facem totul singuri. Nu v-ați săturat? Nu va dura mult și va trebui, tot noi singuri, să ne facem rost de apă potabilă, de curent electric, gaz și multe altele. Că, nah, cei responsabili ne vor explica din nou că e nasol să ții cu tot dinadinsul să vrei să trăiești în România.

coperta_dsf

Ziua copilului la Dispensarul SF.

Trăim timpuri ciudate. Trăim vremuri în care, din păcate, suntem pe cont propriu. Simţim asta în fiecare zi şi nu cred că e cazul să dezvolt prea mult subiectul. Câţi dintre noi nu se simt singuri? Abandonaţi. Dezamăgiţi. Câţi dintre noi nu văd sau trăiesc poveşti triste?

V-aţi obişnuit cu mine. Cu stilul meu de a prezenta societatea la care suntem nevoiţi să ne adaptăm. Unii dintre voi, îmi place să cred că toţi, poate se regăsesc în scrierile mele. Ştiu sigur că toţi aşteptăm o soluţie miraculoasă la toată nedreptatea din jur. Nu va veni. Şi asta v-o spun cu toată responsabilitatea. Singura noastră şansă este să strâgem rândurile şi să corectăm prin forţe proprii tot ceea ce percepem ca fiind anormal.

Pe lumea asta sunt copii care cunosc prea bine cuvântul NU. Cunosc nepermis de bine refuzul. Copii care îşi încep viaţa cu lipsuri. Copii care se uită lung după o jucărie, după o haină, după tot ceea ce pentru alţii înseamnă normalul. Copii care cunosc mai bine ca oricine ce e foamea şi lipsa de perspective.

Ştiu. Nu vom putea niciodată îndrepta situaţiile astea. Nu depinde numai de noi. Însă putem fi alături de cei care nu au norocul nostru, măcar de câteva ori pe an.

Eu, voi cei care mă citiţi şi urmăriţi, care rezonaţi cu ideile mele, cu modul meu de a privi lumea, suntem speciali. Împreună putem face multe. De aceea vă invit să vă implicaţi alături de mine într-o campanie umanitară. Pe data de 1 iunie, la cabinetul meu din comuna Şerbăuţi, voi dărui haine, jucării, dulciuri şi lapte praf la 22 de copii. Vă rog pe voi să mă ajutaţi să fac totul posibil.

Structura pe grupe vârste este următoarea:

Fete cu vârsta între 0-1 an avem 3.
Fete cu vârsta între 1-5 ani avem 5.
Fete cu vârsta între 5-10 ani avem 3.

Băieţi cu vârsta între 0-1 an avem 2.
Băieţi cu vârsta între 1-5 ani avem 5.
Băieţi cu vârsta între 5-10 ani avem 4.

Acţiunea va avea loc în data de 1 iunie, la orele 9, la cabinetul medical din comuna Şerbăuţi. Vă adresez şi rugămintea de a veni pentru a-i cunoaşte pe copii. Pentru orice detaliu vă stau la dispoziţie pe pagina de facebook sau la adresa de mail cilsuceava@gmail.com

Termenul până la care pot să primesc haine, jucării, dulciuri, lapte praf, pamperşi este de 28 mai.

Vă mulţumesc atât în numele meu cât şi al copiilor pe care îi veţi face fericiţi măcar pentru o zi. Contează enorm pentru ei orice fărâmă de speranţă, atenţie şi chiar afecţiune.

coperta_dsf

Cartea și scaunul cu rotile.

Pe lumea asta totul se reduce la bani. Nimic altceva nu contează. Nimeni nu contează dacă nu are bani. Vremurile pe care le trăim ne-au redus pe toți la niște sume. Nu mai ești om. Ești doar o grămadă de hârtii. Ești judecat în bani. Ce sume plătești la impozit. Ce sume plătești la asigurările de sănătate. Ce sume cheltuiești pe la farmacii, supermarketuri, benzinării și altele. Și să te ferească Cel de Sus să nu mai poți produce sumele astea. Că așa îți iei un picior în cur de la statul ăsta social de ajungi în afara sistemului solar. Trebuie să taci și să contribui. Atât. Nu cumva să te revolți când vezi că sumele tale nu se întorc în ceea ce ai tu nevoie. Nu! Statul nu-ți dă socoteală. Tu singur trebuie să te descurci. Pe drumurile pline de gropi, în spitalele jegoase și lipsite de minimul personal medical, cu nesiguranța de pe străzi și cu multe altele. Mai trebuie să te descurci și să te vindeci singur, în cazul nefericit în care pățești ceva. Tu sau copilul tău. Atunci nu e nimeni curios de asigurările tale medicale obligatorii. Atunci trebuie să strângi bani pentru a-ți opera copilul. Că, deh, facem retrocedări ilegale de miliarde de euro dar nu găsim bani pentru a salva viața unor copii. Și atunci? Atunci găsim soluții la indiferența cu care ne tratează cei care ar trebui să nu poată dormi de grija noastră. Că de asta i-am votat. Să trăim mai bine. Să fim protejați. Nu să-și voteze lor pensii și să se bucure doar de privilegii. Un stat care își abandonează un copil, care nu-i poate asigura acelui copil un tratament, pentru mine nu mai e stat. E doar o formă organizată de promovare a indiferenței, incompetenței și furtului.

M-am enervat. Recunosc. Ca de fiecare dată când aud de copii bolnavi ce se luptă singuri pentru viața lor. Redau mai jos câteva fragmente dintr-un articol. Sursa este Monitorul de Suceava.

***
„Micul poet” din Câmpulung Moldovenesc, imobilizat într-un scaun cu rotile, a reuşit să strângă, la lansarea primului său volum de poezie, 1.800 de euro, bani cu care va putea merge, pe 23 mai, la o clinică din Chişinău, pentru prima intervenţie chirurgicală.
Sebastian Crăciun, elev în clasa a III-a la Şcoala Gimnazială Nr. 3 ,,Bogdan Vodă” din Câmpulung Moldovenesc, a fost diagnosticat cu tetrapareză spastică. Echipa Mobilă Gura Humorului, din cadrul Direcției de Asistență Socială și Protecția Copilului Suceava, a organizat, înainte de sărbătorile pascale, un eveniment cultural special pentru Sebastian Crăciun, ,,Mâini dibace”, în cadrul căruia elevul şi-a lansat şi volumul de poezie ,,Freamăt și speranță”.
Mulţi oameni de bine, instituţii, firme au fost alături de Sebi, cum îi spun apropiaţii, şi de familia lui, astfel că primul pas a fost făcut: s-au adunat banii necesari primei operaţii la Chişinău (excluzând transportul și cazarea mamei), din cele trei operaţii pe care copilul urmează să le facă. Din informaţiile furnizate de directorul executiv al Protecţiei Copilului Suceava, Dan Ionuţ Adomniţei, rezultă că banii strânși pentru Sebastian provin de la Primăria Câmpulung Moldovenesc – 12.000 de lei, Școala Gimnazială Stulpicani – 430 de lei, de la persoane fizice prezente la serbare și Asociația Kontrast-E Suceava – 1.270 de lei, de la elevii clasei a XI-a A – Colegiul ,,Alexandru cel Bun” Gura Humorului – 360 de lei. 205 lei şi 100 de euro au fost donaţi de trei persoane fizice din oraşul Gura Humorului.
„Intermedia Suceava, ca urmare a promovării cărţii lui Sebastian, a strâns 1.200 de lei. Asociația Kontrast-E Suceava, în parteneriat cu Intermedia Suceava, va organiza, vineri, 17 mai, lansarea cărții lui Sebi la Shopping City Suceava”, a completat şeful Protecţiei Copilului Suceava.
Pe 15 mai, Sebi își va lansa cartea la sediul Protecţiei Copilului Suceava.
Sebastian Crăciun mai are nevoie de încă două operaţii, în valoare de aproximativ 4.000 de euro. Pentru cei care vor să susţină cauza lui Sebi, vă punem la dispoziţie numerele de cont deschise pe numele părinţilor acestuia: RO44BPOS34103564828RON01, titular Cont Banc Post Crăciun Constantin Eugen şi RO 78 RZBR 0000 0600 1263 1105, titular Cont Raiffeisen Crăciun Ancuţa Iuliana.

***
Acest copil scrie cărți pentru a aduna bani pentru operațiile și tratamentele ce îi sunt necesare. Mi s-a făcut pielea de găină. Mâine la ora 17 are lansare de carte la Cărturești în Mall. Voi fi prezent. Vă îndemn pe toți să faceți la fel. Nu mai folosesc cuvinte mari. Vă spun doar că eu am un mare nod în gât. Pe pagina mea de facebook este întregul articol. Vă rog priviți cu atenție fotografia. Atât am avut de spus.

vindecatorul_clipart

Gânduri.

Nu am să vă vorbesc astăzi despre societatea în care trăim. Nu! Nu o să vă povestesc nici despre statutul de sclavi pe care-l avem toți. Nu! Nu o să vă mai omor neuronii cu înjurături sau tablouri apocaliptice. Nu! Sunt mai calm. Mai detașat. Mi-am promis că de azi voi lua lucrurile în glumă. O glumă proastă a istoriei. A geneticii. A vremurilor. Sincer să fiu, nu mai pot. Mi-a ajuns.

A fost un miting în minunata noastră urbe. Oamenii au protestat împotriva defrișărilor masive. Total de acord cu ideea asta. Am ajuns la final. Nu m-am dus la manifestare, dar am avut treabă prin zonă. M-a uimit seninătatea cu care vorbeau cei care treceau pe acolo. Că degeaba fac ăștia așa un circ. Degeaba protestează. Că oricum nu-i bagă nimeni în seamă. Că sunt în joc interese mari economice și financiare. Că nu contează o mână de oameni. Și alte asemenea afirmații. Toti aceștia, chiar dacă în principiu au dreptate, în mod inconștient sau poate conștient își acceptă statutul de nimeni de lume. Oameni care s-au resemnat. Și-au dat seama că sunt prea multe nedreptăți pe lumea asta. Oameni pe care nu-i mai interesează nimic altceva în afară de modul în care se descurcă ei să plătească facturi, rate și cheltuielile de zi cu zi. Oameni care nu mai cred în nimeni și nimic. Oameni care sunt mulțumiți că a mai trecut o lună și nu au fost dați afară sau în șomaj tehnic. Oameni care se consideră norocoși că pot locui cu familia lor, în țara lor, și nu sunt forțați să aleagă drumul pribegiei. A fost foarte instructivă plimbarea asta. Discuțiile le-am auzit între persoane tinere. 30-40 de ani. Generația activă, cea care produce, cea care plătește pensiile și ajutoarele sociale. Generație lipsită de orice speranță, de orice motivație. Aici s-a ajuns. Să te mulțumești că ai unde munci în țara ta.

Eu ce să mai spun? Am păcătuit înjurând diferite categorii, judecându-le doar prin prisma modului meu de gândire. Prin prisma tendințelor mele dictatoriale și uneori extremiste. Înainte de a scrie pentru presa locală și centrală, înainte de a scrie pe blogul ăsta, aveam impresia că opinia publică reprezintă ceva. Că este un motor. O forță. O instanță morală chiar. Băiat tânăr și naiv, pe care l-au năucit cărțile. Încet, încet, încep să îmi dau seama că areactivitatea asta pe care tot o condamn eu are cauze muliple. Între acestea, factorul uman, grija zilei de mâine, frica de a nu pierde un serviciu, timpul și nervii pierduți luptând cu morile de vânt, sunt dominante. Constat cu surprindere că nici după 25 de ani nu sutem pregătiți pentru democrație. S-au schimbat doar câteva cuvinte. S-au schimbat doar structurile de organizare și conducere. Mentalitatea a rămas aceeași. Dramele personale la fel. Doi copii. Două surori. Ambele crescute în comunism. Au muncit la câmp de mici. S-au jucat împreună. Și-au ajutat părinții așa cum au putut. Seara poate ascultau la radio sau poate se uitau la câte un film prevăzut în alea două ore de program. Au crescut. Au prins colectivizarea. Abuzurile. Au prins un primar pus acolo de comuniști. Unul care avea trei clase, total depășit de funcție, dar cu pistol la curea. Au trecut anii. Acum una din fetițele astea două are cancer. Cealaltă o va îngropa. Povești de viață. Triste. Povești despre vremuri poate mai grele decât cele de acum. Poate mai înapoiate. Dar la fel de crude, aruncând în același mod zeflemitor cuvintele “Nu contati!”.

Eu încep să nu mai am nimic de scris și de spus. Voi mai aveți?