Ciuma – o mostră

După cum v-am anunţat de ceva vreme, am o nouă vedetă.

De data asta nu e vorba de vreo planetă ce hoinăreşte singură prin Univers, aşteptând vizitatori, nici de vreun tip dat dracului care încalcă toate regulile pentru un vis, nici de vreun android care sacrifică tot pentru a deveni uman, nici măcar de vreun scriitor care, în căutarea inspiraţiei, face tot felul de experimente urmărind fecioare fantomatice. Nimic din toate astea.

Vă propun o boală, dragii mei. Şi nu orice boală. Cea mai perfidă şi mai temută plagă, cea care a schimbat cursul istoriei, cea care a ucis aproape o treime din populaţia planetei.

Doamnelor şi domnilor, Talpa Iadului, împreună cu cohortele de slujitori, prezintă: Ciuma. O poveste plină de mister, moarte, sânge, superstiţii şi „pedepse divine”.

Un mic fragment aveţi mai jos.

Enjoy.

Ciumafragment

Încăperea în care îşi duceau zilele era mică, murdară, slab luminată. Un pat, o masă, două scaune şubrede, iar într-un colţ, un leagăn în care zăcea trupul minuscul al unui sugar chinuit de privaţiuni.

Femeia, cândva foarte frumoasă, puse la fiert câteva legume. Ochii ei, cândva limpezi, inocenţi, scânteind de viaţă şi curiozitate, erau acum secaţi de lacrimi şi umbriţi de ceva mai înfiorător ca foamea. Părul ei, cândva negru, era acum plin de fire albe, stigmat al unei îmbătrâniri premature. Faţa ei, cândva fină, pigmentată gingaş de razele unui soare fecund, era acum ridată, de un galben pământiu, oglindă fidelă a unei vieţi petrecute doar în suferinţă. Nu mai zâmbise din ziua în care seniorul a hotărât să îşi pună în fapte, şi cu ea, dreptul pe care-l avea asupra oricărei mirese. În aburi de vin, în miesme de sudoare şi grajd, i-au fost smulse cu brutalitate atât hainele cât şi bucăţi mari de suflet.

Un geamăt aproape impercetibil o făcu să se îndrepte către copil. Cu faţa împietrită de durere a dezvelit trupul minuscul, a privit stigmatele de pe gâtul fragil şi şi-a apropiat urechea de pieptul lui, însă micul izvor secase.

Imediat au început bătăile în uşă şi în cele două geamuri. Ştia ce va urma. Focul, pedeapsa divină pentru unii, însă pentru ea doar calea de eliberare.

Pe străduţa minusculă erau adunaţi soldaţii şi preoţii. În faţa lor, seniorul, purtând în mâna stângă o făclie. A dat foc tuturor caselor însemnate, apoi, de la distanţă, a aşteptat reacţiile celor condamnaţi la moarte.

Au fost doar patru cei care au încercat să fugă prin flăcări. I-a urmărit, s-a apropiat de ei şi sabia, care a ucis generaţii de duşmani, a eliberat acum suflete. Printre intestine, sânge, creieri.

Ştia că asta era calea pe care trebuie să meargă dacă voia să-l răpună pe Satan.

Dumnezeu era cu el. Altfel, de ce ar fi oprit ploaia?

S-a îndepărtat prea mult de garda personală, iar ceaţa deasă ce acoperea de câteva zile tot domeniul l-a făcut să-şi piardă orientarea. Începu să alerge spre rugurile pe care el le-a aprins. Se împiedică. Mânerul sabiei îi scrijeli adânc fruntea. Sângele său nobil păta noroiul, tulburându-i vederea. Un frig înfiorător i-a pătruns în oase. Tremura.

Printre şiroaiele de sânge văzu însă ceea ce nici un om nu văzuse inaintea sa. O fiinţă imensă, învelită într-o mantie neagră, cu o glugă ce-i acoperea faţa. Se mişca fără zgomot, parcă fără a atinge pământul.

S-a luat după ea, mai mult târându-se decât păşind. Era sigur ca aceea era Moartea ce bântuia prin castelul său. A văzut cum s-a oprit la una din case, a intrat, iar după cateva clipe a ieşit ţinând un nou născut în unul din braţe.

Inima îi bătea nebuneşte atunci cand s-a năpustit asupra ei. A înfipt sabia cu o forţă şi o ură inumane prin mantia neagră.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *