Coboară din patul tău şi umblă…

O privire aruncată în Univers e ca o călătorie în timp. O rasă inteligentă, aflată la mii de ani lumină de noi, îndreaptă unul din telescoapele ei puternice către planeta albastră. Oare ce va vedea? Ce concluzii ar trage?

Să spunem că, o parte din ea, ar porni într-un zbor interstelar şi ar ajunge aici după câteva milenii, aşteptându-se să ne găsească în peşteri. Surpriza călătorilor ar fi majoră atunci când noi am îndrepta către ei tot felul de chestii născocite datorită progreselor făcute în manevrarea forţelor atomilor.

Ciudată chestie: să crezi că te întalneşti cu pitecantropul şi, în schimb, să dai de Einstein. Teoria asta dă măsura imensităţii Universului, dă măsura biologiei noastre fragile. Tot ceea ce ştim despre lume, despre noi înşine, se bazează pe un punct de referinţă, pe o certitudine, de la astea, plecând construcţiile teoretice, speculaţiile, imaginaţia.

Cum ne-am descurca însă într-un colţ de Univers în care aceste puncte fixe nu mai există? Construcţia noastră, umană, presupune un mare egoism, cultivat chiar de societatea în care trăim şi care pune la baza ei, omul, nu turma. Fiecare exemplar al rasei noastre este deosebit, unic, important.

Cum ar fi însă, într-un colţ de Univers, întâlnirea cu fiinţe ce pun pe primul loc specia? Fiinţe care nu au definite concepte ca distanţă, timp, moarte. Fiinţe care pot modela planete, fiinţe ce s-au născut odată cu Universul. Poate vă va răspunde Adnana…

Un nou-născut este aşezat într-un pătuţ special, iar pentru el, o perioadă, locul ăla reprezintă tot universul. Abia când se poate da jos singur descoperă uimit ce mare e lumea din jurul lui.

Noi, ca specie, când naiba ne vom da jos din patul de nou născuţi în care deja încăpem cu greu?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *