Dialoguri…

Mă întreba cineva de ce sunt aşa nervos. De ce consum aşa mult timp, aşa multă energie, scriind atât de urât despre poporul ăsta, din care, până la urmă, fac parte şi eu. De ce naiba nu-mi văd de viaţa mea. De ce nu sunt în stare să conştientizez că sunt lucruri mult mai importante decât lătratul pe un blog obscur, de unde, pentru marea majoritate a postărilor, îmi culeg înjurături. De ce ţin cu orice preţ să prezint tuturor experienţele mele de la un dispensar ca oricare altul. De parcă aş fi singurul doctor care cară un milion de frustrări. De ce îmi creez în fiecare zi iluzia că sunt special. De ce ar interesa pe cineva activitatea mea.

Aş putea vreodată schimba ceea ce se întâmplă în jur? Aş putea vreodată să atenuez nesimţirea, indiferenţa, ţigănia, vrăjeala, incompetenţa, prefăcătoria în care trăim zilnic? În mod sigur nu. Atunci, de ce naiba mă mai ocup cu chestii din astea? Sincer să fiu, nu ştiu.

Şi chiar dacă încerc să prezint, din interior, un sistem de sănătate şubred, care abia mai respiră, un sistem în care, fără şpagă, crăpi cu zile, ce mare rahat voi schimba? Cei care mă citesc vor fi de acord cu mine sau mă vor înjura, că sunt şi eu şpăgar şi nesimţit, ca toţi medicii, nu?, şi asta va fi finalitatea. A doua zi, preocupaţi doar de supravieţuirea lor în acest ev mediu european, mă vor uita. Corect?

Şi chiar dacă încerc să prezint, prin prisma meseriei mele, sărăcia, prostia, tupeul calicilor plini de drepturi, nesimţirea celor care sunt în posturi de decizie, ce mare brânză voi face? Se vor găsi destui care să se ia de mine şi să-mi spună că trebuie să avem toţi compasiune şi empatie.

Şi uite aşa, îmi pierd timpul şi creativitatea luptându-mă cu morile de vânt. Măcar de aş face bani din asta. Nu mă sclifosesc ca o fată mare acum, cu toate că sunt pe marginea unei depresii, dar vreau să vă spun că, văzând nepăsarea din jur, mai că-mi vine şi mie să-mi bag picioarele în tot şi să arunc laptopul pe geam.

Îmi mai spunea cineva că am devenit grotesc în povestirile mele. Are dreptate. Se datorează faptului că nu găsesc pe nicăieri nici o urmă de speranţă şi de asta prefer apocalipsul.

Îmi mai spunea cineva că sunt arogant, plin de mine şi că romanele pe care le-am scris sunt de o îndoielnică valoare literară. Şi că asta nu e numai părerea lui, că mai sunt şi alţii care subscriu. Nah, ce pot face dacă sunt perceput aşa?

Îmi mai reproşa cineva că cerşesc atenţie. Că scriu pe blogul ăsta doar pentru a compensa anumite lipsuri afective. Că mulţi oameni mă „apreciază” doar pentru că îmi sunt datori sau pentru că au sau vor avea nevoie de mine, având în vedere meseria mea. Că ar trebui să îmi intre în cap faptul că nu interesează pe nimeni ce spun eu. Că ar trebui să mă preocupe mai mult pacienţii, nu scrisul. Mă rog, şi multe altele. Ce ar trebui să răspund?

Îmi mai spunea cineva că, înainte de a judeca o persoană, trebuie să mă judec pe mine. Înainte de a acuza mamele care „fată în nămeţi”, să îmi amintesc că profesia mea nu-mi permite să vorbesc oricum. Că un chirurg operează un tip, care a înghiţit voluntar acid sulfuric, fără să-l judece, deşi operaţia de plastie a esofagului durează multe ore şi presupune un efort extraordinar din partea echipei. Îmi mai spunea că nu înţelege cum am ajuns eu medic, având atât de multă ură pentru fiinţa umană. Ce să-i spun? Că a înjura pe unul sau altul nu înseamnă că-i urăşti pe toţi? Se va schimba părerea lui despre mine? Neam.

Şi uite asa, prin ceea ce scriu, mă expun, sunt judecat de toată lumea, sunt acuzat de tot felul de chestii, fără să pot schimba nimic.

Şi îmi mai spunea cineva că întreg Blogul Vindecătorului nu are nici un sens, că sunt doar lamentările unui vraci de la ţară. Că prostesc lumea, exagerând. Că nu e adevărat nimic din ceea ce scriu, că e ficţiune, că, în definitiv, la bază tot un şpăgar sunt şi un colecţionar de găini de la babele din sat. Că ăştia ca mine îşi merită locul pe care-l au, la coada vacii. În fine. Ura care pluteşte asupra întregului corp medical şi-a găsit ţinta: eu.

Mai spunea cineva că scrisul nu poate fi altfel decât asumat. Dacă îmi asum părerile astea, îmi pun din ce în ce mai serios întrebarea: ce rost are să continui? Ce rost are să încerc să devin scriitor, când îmi pot asuma foarte uşor rolul de cititor? Fără să deranjez pe nimeni. Doar eu şi sinceritatea singurătăţii mele. Doar eu şi mângâierea tandră a paginilor scrise de alţii.

La final, doresc să vă anunţ că volumele Dispensarul SF şi Adnana s-au epuizat, deci nu mai pot onora comenzi. Ce-i drept, au fost tiraje mici, dar mulţumesc tuturor celor care au vrut să le aibă. Aştept propuneri de sponsorizare pentru alte tiraje. Şi sunt sigur că voi aştepta mult şi bine. Dacă se va concretiza ceva, vă voi anunţa. Până atunci, trec pe antidepresive şi vă spun: Să auzim numai de bine!

6 păreri la “Dialoguri…

  1. rolf24

    Si totusi acesti „critici” si pareristi, de ce mai intra sa citesca ce scrii??? Cu ce ii ajuta pe faptul ca intra doar sa caute nod in papura? Sau dupa ce mai citesc cate ceva aici, folosesc „modelul” pe care l-au citit aici, ca sa se laude cunoscutilor ca stiu sa „aseze” cateva cuvinte intr-o anumita ordine, si cel mai probabil isi spun ca ei stiau ce au citit doar ca nu stiau cum sa se exprime. Asta inseamna ca „analfabetii” au gasit abecedarul :))). Multa bafta.

    Răspunde
  2. Simona

    Am citit doar cateva postari ale dumneavoastra pe blog si in ciuda unor exprimari mai dure, din pacate trebuie sa fiu de acord cu ce spuneti. Sunt din partea cealalta de tara, deci nu voi frecventa dispensarul SF si totusi am intrat si azi sa citesc postarile dvs. Sub duritatea cuvintelor folosite, cred ca se gaseste un suflet sensibil care rezoneaza la suferinta umana.
    O zi buna,
    Simona

    Răspunde
  3. John

    Citesc toate postările și de fiecare dată exprimi realitatea. Limbajul și exprimarea sunt pe măsura vremurilor în care trăim. Continua, pentru că o faci al dracului de bine.

    Răspunde
  4. Irina

    Sunt din Bucuresti si va citesc blog-ul. Nu pot fi acuzata ca urmaresc vreun beneficiu dintr-o relatie directa cu dvs.
    Observ ca multi sunt derajati de limbajul tare pe care il folositi, dar cred ca oricine va citeste isi da seama ca nu sunteti un om moderat, caldicel, in ceea ce simtiti. Faptul ca traiti atat de intens atat indiganrea, cat si atasamentul fata de pacienti, face ca limbajul sa fie perfect adaptat sentimentelor dvs. Cei lezati ar trebui sa stie ca unii oameni au acest dar de a se implica total in ceea ce traiesc, de a pune pasiune in ceea ce fac, iar atunci cand ti se incordeaza intr-atat fibrele sufletesti de iubire si indignare expresia nu poate fi decat violenta.
    In ceea ce priveste rostul de a deveni scriitor pot afirma doar atat: cred ca scrieti dintr-o nevoie sufleteasca. Cred ca blog-ul acesta nu a aparut pentru atentie (fie ea laude sau injuraturi). Si vreau sa va rog sa scrieti in continuare, nu pentru noi cei care va citim, ci pentru ca simtiti nevoia de a face asta, si sa continuati sa publicati fara sa va faceti alte griji.

    Răspunde
  5. Adi

    Bine scris. Pt carcotasi, nu.ti bate capul. E plină țara de critici. Cititori care doar urmaresc, analizeaza si scuipa. Ei nu fac nimic ca sa nu greseasca. In loc de poza de profil au o stanca de pe un munte. Nici maxar poza aia nu e a lor. E ciordita. Bafta. Spor in toate. O mica recomandare: asteptam reusite, final fericit, întâmplări vesele…si articole optimiste. Stiu ca realitatea e alta, dar incurajeaza-ne un pic. Rar dar bine

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *