Doar Evelina…

Ştiu că am zis în noaptea de revelion că 2013 trebuie să fie un an al dracului de bun. A fost mai mult o promisiune făcută mie decât o predicţie. Pe anumite planuri, până acum, este. Sunt deosebit de onorat, încântat şi foarte plăcut surprins că Dispensarul SF mai are ecouri şi la această oră. Primesc în continuare mesaje de la cititori şi ceea ce mă bucură cel mai tare sunt întrebările de genul: urmează o continuare? În seara asta, datorită lui Villon şi nu numai, pot să vă fac o dezvăluire: perioada de derută şi căutări pe plan literar s-a sfârşit. Da, lucrez la un nou roman. Ceva în genul Dispensarului, numai că nu va fi o colecţie de povestiri şi eseuri, ci un volum detaliat plin de zâmbete amare. Veţi găsi în el radiografia unei Românii halucinante, în stilul Vindecătorului: cu mult cinism, cu multe frustrări, cu mult umor şi, în special, cu multă dragoste de oameni, de copii, de halatul alb. Adnana, primul meu roman, rescris a patra oară, va trebui să mai aştepte, dar sunt sigur că mă va înţelege.

Acum, câteva detalii din culisele CIL. Avem un sediu decent, am reuşit să-l dotăm cât de cât, lucrăm la o publicaţie pe hârtie, ne implicăm în continuare în tot ceea ce ţine de promovare şi descoperirea de talente. Anunţ pe această cale că viitoarea şedinţă va fi după Paşte. Vă vom comunica data exactă ulterior.

Bun. Acum vine partea care nu-mi place, cea referitoare la suferinţă şi tristeţe. Ştiţi foarte bine că am fost la Bucureşti, la Final Frontier. V-am mai povestit despre asta. Nu am dat prea multe detalii deoarece, pentru mine, călătoria asta a avut o conotaţie ezoterică, a fost o iniţiere a unui profan. După cum v-am spus, am participat la multe manifestări, am discutat cu mulţi oameni implicaţi în fenomenul SF. Printre aceştia, doamnişoara Evelina Bidea. Nu v-am spus despre ea. I-am pus întrebări, am ascultat-o, am provocat-o. Toate astea într-o manieră decentă şi plină de bun simţ. Am fumat chiar împreună câteva ţigări în faţa locaţiei. Am admirat foarte mult felul ei de a fi. Am fost copleşit de energia pe care o degaja, de optimismul ei, de zâmbetul cu care deschidea orice discuţie, am ajuns să am încredere în judecata ei. Mi-am promis că o voi căuta. M-a impresionat. Voi mă ştiţi, nu? Sunt un tip greu de lăsat fără cuvinte. Eh, ea m-a lăsat, pentru prima oară anul ăsta. Din păcate mi s-a mai întâmplat asta recent, dar e o altă discuţie, tot despre tristeţe şi suferinţă. Bun. Sunt incoerent. Am aflat zilele trecute că Evelina nu mai este printre noi. Am resimţit acut pierderea asta. Mi-e greu să scriu. Am schimbat doar zece fraze, dar m-a fermecat, m-a motivat, m-a făcut să cred în ea. Acum nu mai e. Ufff!! Doamne, ce ţi-a căşunat pe lumea asta?

Azi am pierdut un autor cu un mare potenţial, un diamant neşlefuit. Nu fizic, doar din punct de vedere creativ. Nu vă pot da detalii, dar sunt foate afectat de decizia asta, decizie ce-i apartine.

Greşesc undeva? De ce draq, de fiecare dată cand cred în cineva, acesta dispare pur şi simplu? Port purta multe poveri tocmai din cauza empatiei mele, pot sacrifica multe pentru ceva sau cineva care merită, dar m-am săturat să cad mort de sete alături de fântână. Cineva care mă cunoaşte foarte bine mi-a spus că, probabil în altă viaţă, am făcut un mare bine, de sunt atât de protejat de destin în viaţa asta.

Vă întreb eu pe voi: să suferi pentru alţii e o binecuvântare sau un blestem? Pentru mine e un mod de viaţă

Chiar dacă, de obicei, dau două titluri postărilor mele, aceasta se va numi Doar Evelina.

O părere la “Doar Evelina…

  1. Mira

    suferinta…un altar pt suflet…
    ce binecuvantare…sa primesti in dar un suflet frumos…si experiente pe masura…
    trebuie doar sa invatam sa fim fericit cu toate astea

    atasamentul poate aduce multa suferinta…

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *