coperta_dsf

Dragi pacienţi, Dumnezeu să vă ajute!

Zile de iarnă atipică. Aşa cum e totul în ţara asta pe vremurile astea. Ba ger. Ba căldură. Ba zăpadă. Ba zoaie care inundă străzile. Zoaie care abia aşteaptă îngheţul ca să mai arunce în pomi câţiva şoferi ce îndrăznesc să mearga la serviciu. Să muncească. Să plătească pentru toţi. Să funcţioneze ţara cu taxele şi impozitele lor. Maratonul proştilor. Ăia deştepţi stau la căldurică. N-au de plătit. Doar de primit.

Ies din scară cu ţigara bine înfiptă în zâmbetul amar pe care-l port atunci când constat că trebuie să-mi cumpăr ciubote de cauciuc. E frig. Al naibii. Arunc o privire spre ceruri, sperând într-un ajutor divin care să-mi rezolve compresia la motor, bujiile incandescente şi bateria de la hârbul cu care circul. Luna asta nu-mi permit service. Poate luna viitoare. În caz că nu mai amendează CAS-ul. Pentru că îndrăznesc să dau medicamente la bolnavi. Pentru că îndrăznesc să pun bolnavul pe primul plan. Şi uite aşa ajung să plătesc şi medicamentele. Lasă că fac alţii strategii în locul meu. Şi protocoale. Fără ca măcar să fi lucrat vreodată în sistem. Că aşa ne pricepem la toate. Mă apuc de zootehnie. Pe bune. Chiar dacă nu cunosc care-i raţa şi care-i gâsca. Voi fi în trend. Nu-i problemă.

Delicat ca un bivol care merge pe sârmă, evit bălţile şi glodul ce mă aşteaptă pervers. L-am fentat şi azi. Ajung la aşa zisa maşină. Îmi pun pe bancheta din spate geanta în care car laptopul de cabinet. Am grijă de el ca de oul de aur. Dacă mă lasă şi ăsta pot să trag cortina peste toată activitatea mea. Şi de medic şi de scriitor. Minunate vremuri. Cică statut social.

Trag de uşă. Abia se deschide. A îngheţat peste noapte. Cu emoţie bag cheia în contact. Se aprind o mulţime de becuri. Mult prea multe, dupa umila mea părere. O dată. De două ori. De trei ori. Aşa ştiu eu că trebuie să te comporţi iarna cu bujiile incandescente. Dau la cheie. Bateria învârte. Degeaba. Nu-mi pierd răbdarea. Mai dau. De 4 ori. A murit bateria într-un final. Mă resemnez. Scot din portbagaj cablurile de curent. Sun un prieten taximetrist. Îl aştept relaxat. Vine în 10 minute. Conectăm firele. Dau la cheie. Motorul tuşeşte. Scoate fum. Başca tot felul de zgomote. Dar porneşte. Sunt încântat. Încă o zi în care ajung la cabinet. Cel puţin aşa sper. Dacă nu mi se întâmplă ceva pe drum. Că la câţi şoferi tâmpiţi circulă pe străzile patriei, eşti într-o totală nesiguranţă.

Drumul european e în regulă. Curăţat. Intru pe drumul comunal. Zăpadă. Cu gheaţă dedesubt. Minunat. Ţin maşina într-un echilbru precar, dar înaintez. Kilometru cu kilometru. Fac o oră până la dispensar. Sunt mulţumit. Am ajuns întreg. Se pare că mă iubeşte cineva acolo sus.

Pe holurile cabinetului aşteaptă o mulţime de oameni. Cu un milion de probleme. Pe care eu trebuie să le rezolv. Eu, primul contact cu pacientul. Eu, cel din linia întâi. Eu, cel care face reformă cu laptoul la coada vacii. Eu, cel care-mi iau în cap toate nemulţumirile. Că dacă ajunge pacientul la casa de asigurari, imediat e pus să scrie pe hârtie numele medicului care a îndrăznit să îi spună că sistemul e de căcat şi nu merge. Şi nu i-a dat reţetă compensată în mod offline. Reţetă care, între noi fie spus, nu i-o eliberează nicio farmacie. Dar, nah, boul de medic e de vină. Că doar el a cheltuit 50 de millioane de euro pe un sistem ineficient. Sistem care face economie nevalidând servicii. Sistem care taie de pe listele tuturor, lunar, copii. Ăştia apar neasiguraţi. Ce să vezi? Ca să se facă economie. Să nu se plătească o capitaţie întreagă. Mişto, nu? Şi lasă că tot pe capul boului de medic mergem să recuperăm bani. Să muncească pe gratis. Dacă l-a mâncat în cur să se facă doctor. Apoi, la pensie, îi dăm un picior în cur şi-l trimitem direct la cimitir, după ce-l înfometăm un pic. Că aşa preţuim noi munca medicilor.

Las frustrările astea şi intru în cabinet. Cu grijă, scot laptopul. Îl conectez. Am curent. Am internet. Am tot ce-mi trebuie. Normal, plătite de mine. Singurul ministru care a mai făcut ceva pentru linia întâi a fost Nicolaescu. Ne-a dat laptopuri şi imprimante. Că aşa e normal. Sunt curios. Cei de la Casa Naţională vin cu laptorile de acasă? Deschid aplicaţia. Aştept 15 minute până se încarcă. Bag primul card la primul pacient. Sute de erori. Totul e blocat. Sun colegi. A picat sistemul în toată ţara. Am venit degeaba la cabinet. Stau o oră. Încăpăţânat ca un măgar. Pe hol lumea face gălăgie. Nu se validează nimic. E vraişte peste tot. Interesează pe cineva că stau nişte babe, moşnegi şi copii după reţete? În mod sigur nu. Ia să fi fost votare. Eventual în diaspora. Să vezi cum era alta atitudine.

Ies pe hol şi spun doar atât: Dragi pacienţi, bine aţi venit în sistem! Dumnezeu să vă ajute! Şi pe mine. Să-mi pornească hârbul să plec de aici. Unde a înţărcat mutul iapa.

O părere la “Dragi pacienţi, Dumnezeu să vă ajute!

  1. Gheorghe Stelian

    Trist, foarte trist si foarte grav ! Dar si mai trist si mai grav este ca, din pacate, aceasta este REALITATEA INTR-O TARA DE …. „CACAO” !

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *