Eu, medicul.

Bun. După cum ştiţi, cei care urmăriţi activitatea mea şi pe facebook, am mai găsit 11 exemplare din romanul meu Adnana. Stăteau cuminţi într-o ladă de carton. Nu ştiu cum am uitat de ele. Astăzi, având o durere nebună de spate, am fost forţat să plec mai devreme ca de obicei de la cabinet. Abia am condus. Pe bune. Nu am avut altă opţiune decât să vin acasă, să iau ceva hapuri şi să mă întind în pat. Butonam telefonul. L-am scăpat, normal. Mi se mai întâmplă din astea când sunt foarte obosit. A căzut sub pat. Cu mari eforturi m-am aplecat şi nu mică mi-a fost mirarea când am văzut lada cu cărţi.

Cum stăteam cu ochii în tavan, meditând la tot felul de diagnostice diferenţiale şi încercând să mă conving că nu sunt un caz chirurgical, mi-a venit ideea de a folosi aceste ultime exemplare pentru o cauză nobilă. În munca mea văd multă suferinţă, văd multă nedreptate, văd multe privaţiuni. Nu ştiu dacă v-am mai spus, dar încerc să ajut şi eu cum pot pe cei din jurul meu, fără să fac mare caz de asta. Au fost multe situaţii când am cumpărat din banii mei anumite tratamente pentru cineva, fără ca acel cineva să ştie cine s-a aflat în spatele acelei mâini întinse. În munca mea, de linie întâi, totul e legat de emoţii, de implicare, de empatie. Poate nu am eu cel mai performant şi dotat cabinet din ţară, dar măcar am răbdare, acord atenţie, nu îmi bat joc de pacienţi. Şi fiecare pacient, fiecare om are o poveste, are un anumit mod de a percepe lucrurile, are un anumit mod de comunicare, are un anumit nivel de pregătire. Nici un pacient nu trebuie neglijat, nici un pacient nu trebuie privit doar ca pe o bucată de carne purtătoare de plicuri. Mă mai enervez uneori, recunosc. Mai înjur, mai urlu pe la mamele care nu-şi îngrijesc copiii, dar nu fac asta cu răutate. Nu vin dimineaţa şi frec menta pe la birou, bând cafele şi lăsând pacienţii să aştepte pe hol. Aşa sunt educat.

Şi sunt zile în care aud tot felul de poveşti. Sunt zile în care aud că o anumită fetiţă de clasa a opta a rămas gravidă. O pun la ecograful meu de doi lei şi văd că sarcina e avansată. Şi îmi vine să îmi trag palme, că am fost bou şi nu am putut să previn situaţia asta. Şi mai aud apoi că fetiţa asta a născut. Şi mai aud că după câteva luni a plecat în Italia sau Grecia, că s-a măritat pe acolo cu nu ştiu ce amărât. Şi mai aud că fetiţa ei, copilul copilului, stă cu bunicii. Şi mă duc să văd. Şi mi-e greu să accept sărăcia, dar mi-e uşor să înghit veninul ăsta când văd câtă dragoste au bunicii faţă de nepoţică. Şi trec anii. Şi uite că fetiţa aia îi spune bunicii „mama”. Şi îţi vine să te scurgi pe podeaua din cabinet. Şi ţi-e drag să o vezi cum se joacă cu stetoscopul tău. Şi ţi-e drag să vezi că nu plânge în cabinet. Şi ţi-e drag să vezi că are încredere în tine. Şi atunci? Cum naiba să dezamăgeşti un asemenea copil? Cum să nu-l tratezi ca pe copilul tău? Asta e munca de medic.

Şi sunt zile cand auzi de doi care trăiesc în concubinaj. Şi au deja doi copii. Unul din ei născut la mine în dispensar. Şi auzi că ea mai pleacă de acasă. Şi auzi că el o pocneşte. Şi mergi să vezi care e situaţia. Şi constaţi că ea e plecată. Şi vezi că el, aşa cum e, a făcut focul, a spălat rufe, a făcut mâncare. Şi mai vezi unul din copii, care e bine îngrijit, e sănătos, e spălat, e hrănit. De el, ăsta care i-a dat peste ochi ei. Şi întrebi ce s-a întâmplat. Şi el, timid, recunoaşte cu jumate de gură că ea e o zdreanţă şi că îi place să mai meargă la futut. Şi te uiţi în ochii copilului, căruia îi e dor de frăţiorul lui. Că l-a luat mă-sa cu ea. Şi stă pe undeva pe la oraş câteva zile. Produce ceva bani şi se întoarce. Şi încerci să nu judeci, încerci să-ţi potoleşti nervii. Şi ştii că a fost Protecţia copilului de câteva ori. Şi ştii că va fi şedinţă la primărie, unde se va discuta cazul ăsta. Şi încerci să-i spui lui că trebuie să se împace cu ea, că nu pot copiii sta despărţiţi, că dacă nu te ascultă, cu mâna ta vei face încă o sesizare la Protecţia copilului şi-i vei da copiii la stat. Şi el te înjură. Şi îţi spune să iei tu acasă zdreanţa dacă îţi place de ea. Şi tu nu-l auzi. Priveşti doar în ochii copilului. Şi taci. Asta e munca de linia întâi.

Şi mai mergi pe la consultaţii la domiciliu. Şi e iarna. Şi drumurile sunt pline de riscuri, dar îţi hârbuieşti maşina pentru că nu-ţi pasă de ea. Şi ajungi la o casă unde ştii că stau mai multi copii. Şi mai ştii că unul din părinţi e plecat pe afară. Şi mai ştii că mama face tot posibilul să aibă grijă de ei. Şi intri. Şi e cald. Soba e fierbinte. Copiii sunt mucoşi, răciţi bocnă. Că au fost cu sania. Şi îi consulţi pe toţi. Şi miros aşa frumos. Aşa cum numai copiii miros. Şi te apucă nostalgia după copilăria ta, după focul de pe câmpuri, după pâinea cu unt şi oul fiert pe care ţi le pregătea mama. Mama, săraca, e acum printre îngeri. Şi la final ai expresia aia pe faţă. Şi copiii te simt. Ştiu că vei prescrie injecţii. Şi încerci să-i linişteşti. Să le spui că vine albinuţa să-i facă bine. Şi pleci cu un mare nod în gât. Asta e medicina primară atât de blamată de toţi, nu copierea de reţete compensate pe un laptop.

Şi mai vin copiii şi singuri la cabinet. Şi tu ai bomboane. Şi la finalul consultaţiei dai la fiecare. Unul din ei îţi cere încă una. De ce? Întrebi tu. Pentru frăţiorul meu, îţi răspunde el. Şi îţi mai spune că a avea suflet înseamnă să nu mânânci ultima lingură de mâncare pentru că pe aia o împarţi cu frăţiorul tău. Şi ţi se umezesc ochii. Şi mai găseşti în tine puterea să speri că ţara asta are totuşi potenţial. Şi îi dai toată punga de bomboane. Şi el nu vrea să o ia. Ca să mai rămână şi pentru alţii. Şi uite aşa începi să iubeşti oamenii, uite aşa faci orice, îţi foloseşti toată capacitatea ta de profesionist pentru a nu dezamăgi. Nu pentru bani, nu pentru onoruri, nu pentru gura lumii. Pentru că tu crezi în munca ta. Pentru că tu crezi în halatul alb şi în profesia de medic.

Şi auzi poveşti de prin spitale. Şi citeşti comentarii pe blog. Şi auzi cum se comportă alţii, cum dispreţuiesc şi amputează suflete. Şi mai auzi de „doctori” care sunt prea ocupaţi sau îngânfaţi să măsoare o tensiune arterială unei gravide. Şi face săraca eclampsie. Şi naşte prematur. Şi mai auzi de medici care confundă eczema cu râia şi rag la mame că sunt nespălate şi ele şi copiii lor. Şi mai auzi de medici care operează nu ştiu ce hidrocefalie când ei nu sunt siguri de diagnostic. Şi mai auzi de medici care te operează abia când vin rudele. Şi mai auzi de medici care condiţionează accesul la chimioterapie, la muribunzi, de plicul cu bani. Şi mai auzi de medici care consultă 10 secunde un copil şi pun diagnosticul de pneumonie şi îl îndoapă cu cefalosporine. Şi mai auzi de medici care, atunci când vii cu un bătrân la spital, te întreabă de ce dracu l-ai mai adus, că oricum crapă. Şi mai auzi de medici care vorbesc în sala de naşteri mai „bordelistic” decât vorbeşti tu pe blog, la nervi. Şi mai auzi de medici care fac zeci de ecografii gravidelor şi le asigură că e totul OK, dar copilul se naşte fără degete sau cu malformaţii grave. Şi mai auzi de medici care sunt sculaţi noaptea, când sunt de gardă, şi primul cuvânt pe care-l adresează urgenţei e „pula”. Şi mai auzi multe altele. Şi în momentele alea îţi e ruşine că eşti medic. Şi aprobi pacienţii care înjură corpul medical.

Şi îţi vine să te laşi de practicat în ţara asta, dar îţi aminteşti de privirile copiilor şi bătrânilor pe care i-ai tratat. Îţi aminteşti cum a venit o bunică şi ţi-a spus că data trecută a venit în cârje la dispensar iar acum a venit fără ele. Îţi aminteşti cum o bătrână a plâns când i-ai intrat în casă. Îţi aminteşti cum ai zis Tatăl nostru într-un bordei, alături de o bunică uitată de Dumnezeu pe lumea asta. Îţi aminteşti cum ai resuscitat pe marginea şanţului. Îţi aminteşti cum ai salvat piciorul unui băiat căruia chirurgul i-a spus că nu scapă de amputaţie. Îţi aminteşti cum ai făcut opiacee unui bolnav de cancer şi ai suferit alături de el. Îţi aminteşti cum ai cumpărat lapte praf unui prematur. Îţi aminteşti cum ai avut curaj să-i spui unui părinte că nu suferă de nici un cancer osos copilul lui, aşa cum i-a spus nu ştiu ce somitate pe la Cluj. Şi trăieşte copilul şi azi, că avea naibii o banală scolioză. Şi îţi aminteşti cum, după ce ai obţinut o ameliorare, au venit părinţii să-ţi plătescă actul medical, că nu erau pacienţii tăi. Au venit de la 100 de kilometri. Şi cum număra tătal băiatului cu milioanele. Şi s-a oprit la 30. Şi tu l-ai întrebat ce dracu face acolo. Şi el ţi-a spus că atâta a dat la Cluj. Şi tu i-ai spus să-şi bage banii în buzunar că o consultaţie la tine costă cât un pachet de ţigări. Şi a rămas omul fără cuvinte. Şi te sună în fiecare an de Crăciun şi-ţi mulţumeşte. La naiba! Pentru toate momentele astea şi multe altele vrei să practici medicina. Şi nu vrei să pleci deşi ai un contract semnat în alb în străinătate, pe un buget de 10 ori mai mare decât ai tu acum.

Nu sunt mandru că fac parte dintr-o tagmă în care există oligofreni incompetenţi şi nepăsători, dar sunt al dracului de mândru că sunt medic. Sunt mândru că pot schimba viaţa unui om, fără să am „complexul” lui Dumnezeu. Fără să cer plicuri, fără să mă intereseze cine e acel om. Şi, da, îmi iau înjurături de la mulţi cititori doar pentru faptul că sunt medic. Le accept. Pentru că le spun şi eu ceea ce un tip celebru a spus acum două mii de ani: „Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac!”

Ufff!! M-a luat valul. Vă spuneam la început de cărţi. Le vând tocmai pentru a putea face o bucurie cuiva. Preţul e de 50 de lei, deşi aveţi mai sus conturile mele şi puteţi plăti, dacă vreţi, mai mult pe un volum. Eu aş fi făcut cadou volumele celor care m-au urmărit de-a lungul timpului, dar acum e o situaţie specială. Procedura e simplă. Daţi comanda pe adresa de mail cilsuceava@gmail.com. Lăsaţi acolo o adresă corectă la care să vă pot expedia volumul, lăsaţi numele complet şi un număr de telefon. Plata se face prin transfer bancar în conturile menţionate pentru că prin poştă durează prea mult şi eu intenţionez ca sâmbătă dimineaţă să vizitez familia copilului care va beneficia de ajutorul vostru. Onorez comenzile în ordinea sosirii, deci grăbiţi-vă. Nu faceţi transferul decât după ce primiţi răspunsul favorabil de la mine. Nu vreau să plătiţi şi eu să nu vă pot onora comanda, din lipsă de volume. E o ofertă limitată. Deşi, dacă vreţi să faceţi o donaţie pentru Dispensarul SF, va fi mai mult decât binevenită şi necesară.

Vă mulţumesc.

 

4 păreri la “Eu, medicul.

  1. viviana

    Nu va mai citesc articolele la serviciu ca bocesc aici si e dubios :) si eu vreau carte daca se mai poate; daca nu, o sa fac oricum o donatie. Nervii tari in continuare si mana sigura :)

    Răspunde
  2. Molnos Tiberius

    Domnule doctor, sunt cu adevarat atins de articolul tau! Mi-au dat lacrimi, modul in care vorbesti cu atata dragoste de profesia ta, de profesia noastra. Vreau sa te apreciez pentru lucrarea care o faci…sunt intradevar multi care poarta halat alb si nu au ce cauta in el, insa mai pot spune ca sunt multi care nu il poarta si ii aduc cinste…arata oamenilor ca suntem doctorii care trebuie sa fim. Ma bucur ca inca exista doctori care se intereseaza in primul rand de pacient si nu de plic.

    Iti multumesc pentru articol. :)

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *