scriitorsf

Invazia zombi – Ghid de supravieţuire. Primele 7 capitole.

Invazia zombi – Ghid de supravieţuire.
Capitolul 1- Demenţa.

Cum ar fi să te trezeşti într-o dimineaţă, să te uiţi pe geam, şi să vezi doar cadavre mergând pe străzi? Ţi-ai trage câteva palme? Ţi-ai promite că te laşi de băut? Ţi-ai dori să visezi, nu? Ei bine, colac. Totul e real. Pui mâna pe telefon. Nu răspunde nimeni. Dai drumul la televizor. Emisiuni în reluare. Nicio ştire. Şi ce faci? Prostia cea mai mare: ieşi ca boul pe străzi, încercând să înţelegi ce se întâmplă. Şi te halesc semenii tăi transformaţi. Şi mori ca prostul. Asta e cea mai frecventă greşeală în toate filmele sau lucrările de gen.

Dragii mei, trăiţi demenţa totală. Nu e un vis. Nu e o glumă proastă. Nu e o halucinaţie secundară vreunei beţii sau vreunui drog nou. E începutul sfârşitului. E nebunia globală. E modul în care Satan îşi face intrarea în scenă, încurajat de lipsa de reacţie a unei divinităţi plecate sau indiferente. Ceea ce simţiţi nu e doar teamă. E groază, amestecată cu singurătate, cu nesiguranţă, cu regrete, cu sfârşeala pe care doar pierderea celor dragi ţi-o poate induce. Da! Aţi pierdut sau sunteţi pe cale de a pierde tot.

Te uiţi pe geam ca viţelul la poartă nouă şi aprinzi a nu ştiu câta ţigară. În spatele tău, soţia încearcă să îşi înfigă dinţii în carnea ta. Priveşti în ochii ei. Nu vezi decât două puncte golite de orice expresie. Pui mâna pe cuţitul cu care tăiai ieri friptura şi nu mai ţii cont de nimic. Loveşti. Cu sete. În piept. În abdomen. În gât. Degeaba. Continuă să vină spre tine, să te domine. Ţipi. Cazi. E deasupra ta. Cu ochii ieşiţi din orbite, rece, dar mânată de o forţă interioară pe care nu ştii cum să o defineşti. S-a dus naibii umanitatea din tine. E vorba de supravieţuire acum. Îţi încordezi muşchii şi loveşti cu toată forţa. Ţinteşti gâtul. O dată. Şi încă o dată. Şi încă o dată. De multe, de prea multe ori. Cu un pocnet sec, capul cade pe gresia din bucătărie, dar gura continuă să se mişte ritmic. Verşi. Şi îţi aduci aminte că ai văzut un film cu zombi. Cu mişcări spasmodice, înfigi cuţitul în una din orbite. Până în creier. Totul se opreşte. Timpul stă în loc. Eşti doar tu, suspendat în remuşcări. Tot ceea ce contează e respiraţia ta. Bătăile inimii tale. Încet, încet, îţi revii. Stai în mijlocul dezastrului şi faci o altă greşeală. Arunci cuţitul, de parcă îţi arde mâna. Nu ai curaj să priveşti la sângele de pe pereţi, la corpul fără cap, la capul fără corp. Şocul te paralizează, dar îţi aduci aminte că ai un copil. Tremurând, te îndrepţi spre dormitor, spre pătuţul lui. Nu auzi nimic. Deschizi uşa. Fetiţa cu păr lung, blond, cu pielea albă şi miros de lapte, a dispărut. În mijlocul patului stă o creatură hidoasă. Decerebrată, urâtă, rânjind spre tine. Din reflex închizi uşa. Fugi spre bucătărie. Ştii ce ai de făcut. Iei cuţitul şi aştepţi. Nu ai lacrimi încă. Încordarea te epuizează. Nu mai poţi suporta. Te îndrepţi din nou spre dormitor. Deschizi uşa încet.. Fetiţa iese. E fragilă. Nu trebuie să loveşti decât o singură dată. Atât. Oasele frontale crapă uşor. Ţi-au spus medicii că are un început de rahitism. Nu i-ai crezut. Acum însă te bucuri că tocmai boala asta nu te-a forţat să te şi să o chinui prea mult.

Zgomote la uşa de la intrarea în micul tău apartament. Te uiţi pe vizor. Gălăgia se pare că a atras câţiva vecini. Foşti vecini. Din ce îţi dai seama în lumina difuză de pe scară, toţi sunt vineţi, cu ochi inexpresivi. Îţi aduci aminte că ai o toporişcă în debara.

Craniile crapă, creierii se scurg. Linişte.

Te întorci în apartament. Încui uşa. Muţi biblioteca. Te baricadezi. Ca prin vis, te vezi deschizând geamul de la sufragerie. Cineva, se pare că alt tu, aruncă trupurile singurelor fiinţe pe care le-ai iubit. Tot el, celălalt tu, dă drumul la apă fierbinte în cadă. Apoi ia mopul şi curăţă tot sângele din casă. Îţi umblă în frigider. Găseşte sticla ta de Jack, cea pe care o ţineai pentru ocazii speciale, şi o desface rapid. O pune la gură. Soarbe.

Alcoolul te arde. Nu te opreşti. S-a dus jumătate de sticlă. Fumezi ţigară după ţigară. S-a terminat pachetul. Cazi în nesimţire. La limita comei. Întuneric. Ce n-ai da să nu te mai trezeşti…
Capitolul 2- Resurse.
Personajul de mai sus a făcut câteva greşeli, dar a fost în stare, în mod inconştient, să ia anumite decizii care îi vor salva viaţa, cel puţin pentru o perioadă. De el depinde dacă această perioadă va fi mai lungă sau mai scurtă.

Prima greşeală. Nu a fost atent la starea familiei sale. Se întâmplă frecvent în filme. Acolo, eroul scapă ca prin minune. Aşa am vrut să fie şi aici. Cu un dram de noroc a reuşit să facă faţă cu brio situaţiei.

A doua greşeală. A lăsat cuţitul din mână după ce şi-a omorât soţia. Să spunem că zgomotul ar fi atras un numar mare de foşti vecini şi aceştia ar fi reuşit să spargă uşa. Ar fi fost complet lipsit de apărare.

Par chestii minore, dar tocmai grija pentru detalii te ajută să ieşi cu bine din tot felul de situaţii. Sunt însă de înţeles scăpările astea, dat fiind modul în care a făcut eroul nostru cunoştinţă cu apocalipsul.

În schimb, a avut inspiraţia de a-i lichida pe cei care băteau la uşa lui. A avut tăria de a scăpa de cadavrele din casă. A ştiut că uşa trebuie baricadată. Având în vedere toate astea putem să-i iertăm gândurile sinucigaşe de la finalul capitolului. Ce ziceţi? Îi dăm o şansă?

Ai un cap greu. Gândurile sunt ca o pastă. Vederea îţi e tulbure. Verşi. Tuşeşti. Într-un final îţi revii. Încep să te chinuie clipele pe care le-ai trăit cu ceva ore înainte. Te uiţi la ceas. E amiază. Priveşti pe geam. Sunt mulţi. Din ce în ce mai mulţi. Merg fără nicio ţintă. Pui mâna din nou pe telefon. Suni în draci la toată lista de contacte. Nu răspunde nimeni. La 112, primul număr format, ai primit ton de ocupat. În mintea ta apare ideea că s-ar putea să fii singurul supravieţuitor din oraş. Nu vrei să gândeşti mai departe. Şi dacă ai fi unicul supravieţuitor din ţară? Sau de pe continent? Sau din lume? Alungi gândurile astea. Nu ai nevoie de ele acum.

Te duci în baie. Apa curge. Umpli toate recipientele din casă. Încerci să faci un plan. Vei sta câteva zile în apartamentul tău, încercând să iei legătura cu cineva, apoi vei vedea. Deschizi frigiderul. E destul de plin. Momentan este şi curent electric. E vară. Măcar nu ai nevoie de căldură. Ai o brichetă Zippo. Ţii minte că atunci când ai cumpărat-o, doamna de la magazin ţi-a făcut cadou două recipiente cu gaz. Focul înseamnă viaţă. Verifici debaraua. Ai multe borcane acolo. Şi multe conserve. Plus câteva kilograme de făină si zahăr, câteva sticle de ulei.

Ştii că în maşină ai un cuţit de vânătoare, un briceag multifuncţional şi un topor mare. Ce îţi mai plăcea să mergi aiurea prin munţi cu cortul, încercând să vezi dacă poţi trăi în natură, cu resurse minime. Uite că îţi prind bine cunoştinţele dobândite în expediţiile alea.

Nu ştii cât vei fi nevoit să stai izolat aici, aşa că nu eşti mulţumit de chestiile pe care le posezi. Nu ai ce face. Eşti forţat să intri în fiecare apartament din bloc şi să faci curăţenie. Apoi să aduni tot ceea ce poate fi folositor. Tu stai la ultimul etaj. Blocul are 20 de apartamente. Nu ar trebui să fie greu. Ai oarecare pregătire sportivă. Eşti rapid. Eşti inteligent. Şi eşti disperat.

Tragi biblioteca din uşă. Te uiţi pe vizor. Nicio mişcare. Deschizi. Pe scări sunt cei patru vecini pe care i-ai rezolvat mai devreme. Îi recunoşti. Sunt din apartamentul de lângă tine. Tragi aer în piept şi deschizi prima uşă. Ai noroc. Nu e încuiată. Intri. Apuci un papuc din hol şi-l arunci. Ştii că sunt atraşi de zgomot. Vin. Îi auzi. Două lovituri. Succes.

În câteva zeci de minute, etajul 4 e curat. Cobori la 3. Toate uşile sunt încuiate. Îţi convine situaţia momentan. La etajul 2 reuşeşti să intri doar într-un singur apatament. Habar nu aveai ce fete frumoase ţinea în gazdă cotoroanţa aia de babă, care te-a înjurat că i-ai călcat mâţa, fără să vrei. Trei lovituri.

La 1, totul merge uşor. 4 apartamente, 5 locatari. Foşti locatari. Ajungi la parter. Te descurci bine şi acolo. Doar o uşă încuiată. Mai adaugi 12 victime la activ.

Uşa de bloc. Accesul se face doar pe bază de cartelă. Uşa e solidă, din fier, cu un mic geam. Cobori la subsol. Aprinzi bricheta. Nu e nimeni. Intri în boxe şi găseşti chestii folositoare. Ai acum un baros, un topor, câteva ţevi lungi de un metru, un lanţ, trei lacăte, o drujbă, o trusă de scule, o scară şi un aragaz mic cu butelie cu tot.

Revii la parter. Ai barosul, toporul, două ţevi şi lanţul. Ce bine. Nu mai trebuie să rişti un drum până la maşină, chiar dacă aceasta e parcată în faţa blocului. Securizezi uşa scării cu una din ţevi şi cu lanţul. Apoi, cu eforturi majore, baricadezi intrarea cu câteva fotolii. În faţa lor, reuşeşti să tragi un dulap. Toate asatea le-ai scos din primul apartament. Urci la tine acasă. E ora 17. Aprinzi o ţigară, tragi o duşcă de Jack. Hotărăşti să intri în apartamentele care erau încuiate. Fermi uşile cu barosul. Iar ai noroc. Doar două erau ocupate.

E ora 19. Zilele de vară sunt lungi. Şi te bucuri de asta. Ai făcut o treabă al naibii de bună. Blocul e la dispoziţia ta. Intrarea e securizată. Dacă nu faci zgomot poţi trece neobservat mult timp. Ţi-e foame. Faci un duş fierbinte. Te schimbi în haine curate şi încălzeşti mâncarea. Cine ştie cât timp vei mai avea gaz şi curent electric?

Urci pe bloc. Nu-ţi place ce vezi. Sunt mulţi. Prea mulţi. Peste tot. Te întinzi. Vei petrece noaptea pe acoperiş. Măcar aşa nu vei fi singur. Doar ai stelele să-ţi ţină de urât.

Dimineaţă. Niciun zgomot. E o linişte de cavou. Al tău. Ştii că mai devreme sau mai târziu se va instala o duhoare greu de suportat. Cadavrele pe care le-ai aruncat vor începe să intre în putrefacţie foarte repede pe căldura asta. Plus că pot fi şi o sursă de infecţie. Numai asta nu îţi trebuie acum. Să te îmbolnăveşti. Mai ştii că trebuie să te menţii într-o formă fizică maximă. Îţi acorzi jumătate de oră de exerciţii şi apoi cobori în apartament. Faci cafea. La televizor nu mai dai drumul. Te uiţi pe telefon la pozele cu ai tăi. Nu plângi, dar sufletul tău face implozie.

Revii la realitate şi începi o inspecţie meticuloasă a apartamentelor. Găseşti un rucsac mare. Vei pune în el lucruri absolut necesare supravieţuirii, în caz că situaţia se va complica şi vei fi nevoit să fugi de aici. Îţi aduci aminte că unul din foştii tăi vecini era medic. În mod sigur are medicamente şi cărţi de medicină. Ai intuit corect. Găseşti un manual ca o biblie. Merck se cheamă. E toată medicina în el. Ai acum şi un binoclu. Cel mai mult te bucuri de sabia pe care ai luat-o din apartamentul unui fost practicant de arte marţiale. E uşor de manevrat şi e foarte ascuţită. Ai făcut rost şi de câteva cutii cu vitamine. În mod sigur te vor ajuta să te menţii sănătos, dat fiind faptul că mâncarea va fi greu de procurat peste o vreme. De o dietă echilibrată nici nu va mai putea fi vorba. Ai mai găsit baterii, două lanterne, o praştie, o cutie cu petarde şi una cu artificii.

Faci din nou calcule. Atât timp cât e curent, cu ceea ce ai la dispoziţie momentan poţi trăi fără privaţiuni maxim trei săptămâni. Ce vei face după aceea?
Capitolul 3 – Torţa umană.
Ce spuneţi de comportamentrul eroului nostru de până acum? Impecabil, nu? Cu excepţia faptului că a aruncat cadavrele lângă bloc şi s-a condamnat la duhoare, chiar la potenţiale infecţii, nu a făcut greşeli. Şi-a asigurat provizii. Şi-a asigurat un loc în care să doarmă fără pericole. Are ceva arme. Are ceva unelte. Per total stă bine. E stăpân pe situaţie. Momentan. Aici e principiul de bază. Ca să supravieţuieşti într-o asemenea nebunie trebuie să gândeşti în termeni de azi şi mâine. Nu mai poţi face planuri pe timp lung. Trăieşti acum. Peste cinci minute. Peste câteva ore. Până mâine. Apoi numărătoarea se repetă. Omul are nevoie de multe chestii pentru a funcţiona. De la apă, mâncare variată, lumină, căldură până la hârtie igienică. Pe bune, nu vă luaţi după ceea ce vedeţi în filme. Orice neglijenţă este plătită cu preţul maxim: viaţa. Nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării. Permanent trebuie să fiţi preocupaţi de siguranţă, de igiena personală, de odihnă, de hrană. Niciodată nu lăsaţi garda jos.

Au trecut trei zile de când eşti doar tu şi liniştea. Ai un program riguros. Trezit, exerciţii fizice, verificat blocul de sus până jos, cafea, mâncare, telefoane, cărţi. Şi, normal, cât mai mult studiu asupra lucrurilor care se întâmplă în jurul tău. Din ceea ce ai observat până acum, ei se mişcă greu, fără o ţintă precisă. Sunt atraşi de zgomot şi mişcare. În număr mic nu sunt o ameninţare, dar atunci când se strâng câteva zeci greu le poţi face faţă. Trebuie să fie un virus, o porcărie experimentală scăpată de sub control. Ca orice boală, trebuie să aibă un leac. Un vaccin. Un tratament. Decizi că vei medita la problema asta în viitorul apropiat. Tot nu răspunde nimeni la telefoanele pe care le dai zilnic. Petreci ore întregi formând numere la întâmplare, dar nu e nicio voce la celălalt capăt. Duhoarea începe să fie insuportabilă. Trebuie să faci ceva în legătură cu asta.

Prevăzător, apa nu o foloseşti decât fiartă. Eşti îmbrăcat într-o salopetă largă. Ai mănuşi groase şi cizme de cauciuc. Planul e simplu. Scara pe care ai găsit-o în una din boxe te va ajuta să cobori pe geam, de la etajul întâi. Tot pe ea vei putea urca în caz că vei fi urmărit. Unul câte unul, vei căra rapid, dar precaut, cadavrele, cât se poate de departe de bloc şi apoi le vei da foc.

Ţii strâns mânerul sabiei când faci primul pas în afara locaţiei tale sigure. Nu faci zgomot. Primul corp. E greu. Neaşteptat de greu. Nu te laşi. Dispui de tot timpul din lume. Păcat că lumea nu mai dispune de timp. În faţa blocului este o parcare mare. Sunt doar câteva maşini. Cari cadavrul cât mai departe de ele. Ăsta a fost primul. După două ore ai reuşit să faci o grămadă mare cu toţi vecinii. Acum e momentul pe care tot l-ai amânat. Trebuie să-i duci şi pe ai tăi. Nu te încumeţi. Priveşti la fetiţa ta. Capul îi este zdrobit. Picioarele sunt într-o poziţie nefirească. O ridici şi se închide ca o carte. Şi-a sau i-ai rupt coloana vertebrală. Paralizezi. Nu te poţi mişca. Clipele trec. Auzi un zgomot familiar. Nu te înşeli. Pare că se apropie. E sunetul unui telefon mobil. Inima îţi ajunge în gât. Te îndrepţi către el. Vine din parcare. Te ascunzi în spatele maşinii tale şi observi atent împrejumirile. Ţârâitul nu încetează. Te urci pe maşină. Îl observi. Vine spre tine. E un bărbat înalt. Merge greoi. Îl laşi să se apropie. Aceeaşi ochi goi, aceeaşi gură care se mişcă spasmodic. Loveşti scurt. Craniul crapă ca un pepene. Mult lăudata substanţă cenuşie se asortează acum atât de bine cu asfaltul. Cauţi prin buzunarele lui şi găseşti telefonul mobil. Nu mai sună, dar măcar ai numărul de pe care a fost apelat.

Pui aparatul pe vibraţii şi îţi continui treaba. Te-ai închis. Te-ai detaşat. Celălalt tu cară trupul fetiţei tale. Îl aşează, cu mişcări delicate, în grămadă. Apoi taie o şuviţă de păr. După asta, urmează trupul soţiei tale. Celălalt tu o aşează lângă fetiţă. Îi ia medalionul de la gât şi verigheta. Apoi pune mâinile mamei în jurul copilului. Îţi umblă în maşină. Îţi ia din portbagaj canistra de cinci litri pe care o ţii mereu de rezervă. Toarnă benzină peste toţi. Apoi, cu bricheta ta Zippo, aprinde rugul.

Fugi cât te ţin picioarele. Ajungi la scară. Urci. O tragi după tine. Te repezi la geamul care dă spre parcare. Flăcările sunt înalte. Desfaci ultimul pachet de ţigări şi îl transformi în scrum privind cum tot scrum devin cele două fiinţe pe care le-ai iubit.

Intri în apartamentul tău. Pui pe masa din bucătărie telefonul, şuviţa de păr, medalionul şi verigheta. Arunci hainele impregnate cu duhoarea morţii pe geam. Şi abia acum plângi. Aşa cum nu ai mai făcut-o niciodată.
Capitolul 4 – Decizii.

Tipul ăsta se transformă pe zi ce trece. Se adaptează din mers, învaţă noi reguli şi rescrie altele. Recunosc, a avut un dram de noroc, dar ştiţi cum se spune: norocul se arată celor puternici. Băgaţi bine la cap! Supravieţuirea înseamnă reguli! Aţi observat că şi-a făcut o rutină zilnică, obligatorie atunci când eşti nevoit să faci eforturi pentru a-ţi păstra sănătatea mintală. Aţi mai observat că trebuie să îşi asume unele riscuri. Când a ieşit pe străzi? În a treia zi, da? Ce a făcut în astea trei zile? A evaluat situaţia în care se află. Vă mai atrag atenţia asupra unui aspect. Aţi văzut că a coborât pe geam, nu a ieşit pe uşa principală. De ce? Îmi veţi spune la finalul lucrării? Bine. Vă cred pe cuvânt. Cel care va da răspunsul corect va primi acest ghid cu semnătura autorului.

Omul care se ridică de pe gresia unde a zăcut în suferinţa interioară nu mai are nicio legătură cu tine. De fapt cu fostul tu. Ultima lacrimă a purtat în ea ultima fărâmă de suflet. Priveşti acum totul ca pe un experiment şi ştii că te vei provoca în fiecare dimineaţă. Vei cântări obiectiv cele două posibilităţi care te ispitesc acum. Viaţa şi moartea. Vei lua decizii în funcţie de modul în care se înclină balanţa. Ce greu atârnă pe taler telefonul…

Precaut, notezi numărul în mobilul tău. Suni.

– Tata? Eşti bine?

– Nu e.

Tăcere.

– Cu cine vorbesc?

– Mă numesc Isabela. Pot vorbi cu tata?

– Mă tem ca nu. A fost afectat.

– De unde ai telefonul lui?

– Nu mi l-a dat de bunăvoie. Am fost nevoit să fac ceea ce a trebuit.

Femeia izbucneşte în plâns şi închide. Nu formezi din nou. Ştii că va suna.

– Cum s-a întâmplat?

– Rapid. Te descurci?

– Rezist. Suntem mai mulţi aici.

– Nu ştiu cât va mai fi curent sau semnal. Care e locaţia ta?

– Nu-ţi pot spune asta. Tot ce ştiu despre tine, momentan, e că l-ai omorât pe tatăl meu.

– Era deja mort când l-am întâlnit. Ca toţi cei din jur. În fine. Îţi urez succes.

– Nu închide.

Şi afli multe de la Isabela. Şi începi să ai o speranţă. Şi te bucuri că mai sunt şi alţii ca tine. Nu te bucuri, în schimb, de faptul că sunt la două sute de kilometri distanţă. E drept, într-o locaţie cu mult mai sigură ca a ta.

Voi ce aţi face? Ce decizie aţi lua?
Capitolul 5 – Pregătiri.
Un drum de două sute de kilometri înseamnă testul suprem, însă tu nu mai ai nimic de pierdut. Să ajungi la Isabela poate fi o motivaţie la fel de bună ca oricare alta. Ai un avantaj. Nu te mai temi de moarte. Pentru tine nu mai contează o zi două în plus. Eşti convins că nu se mai poate schimba nimic. Oricine ar fi responsabil de situaţia asta, nu e în stare să-i pună capăt. Chiar de ar fi un virus scăpat de sub control, tot nu ai certitudinea că există suficienţi specialişti care să creeze un antidot. Pe de altă parte, tu şi alţi asemenea ţie aveţi imunitate. Ce înseamnă asta nu ţi se pare relevant acum.

Au trecut şapte zile de la începutul nebuniei. Te bucuri în continuare de curent electric şi de semnal la telefon. Aşa poţi ţine legătura cu cei la care vrei să ajungi. Îi cunoşti deja. Isabela ţi i-a prezentat pe toţi. Este o comunitate de treizeci de suflete. Au cinci copii cu ei. Cel mai mic are un an. Sunt într-o unitate militară, care are ziduri înalte, are un singur punct pe unde se poate intra şi, cel mai important, are un depozit extrem de generos în armament. Aceşti oameni dispun de câteva vehicole blindate cu care pot face incursiuni destul de lungi. Aşa se aprovizionează. Au construit chiar un generator propriu de energie. Momentan e pe motorină, dar lucrează la adaptarea unor panouri solare şi la un dispozitiv eolian. Se pare că se descurcă de minune.

Tu, pe de altă parte, nu mai ai chiar aşa multe provizii, ceea ce înseamnă că vei fi nevoit cât de curând să faci o vizită la un magazin. Asta e o problemă. Cum vei ajunge până acolo? Cum vei reuşi să te strecori printre rafturi, să iei cele necesare, fără să fii mutilat? Momentan trebuie să găseşti un mijloc de transport suficient de sigur. Ceva mare. Ceva cu care să poţi face terci trupurile care îţi vor sta în cale. Un tir. Da! Cu aşa ceva vei fi în siguranţă. Plus că poţi încărca în el tot ce vrei şi te poţi baricada dacă situaţia devine disperată.

Faci mai multe calcule. În condiţii normale două sute de kilometri puteau fi parcurşi în câteva ore. Acum, având în vedere iadul din jur, îţi acorzi două zile. O sută de kilometri pe zi. Încet. Fără grabă. Fără să rişti inutil. Vei merge numai ziua.

Dimineaţă. Te bucuri de o ultimă cană de cafea. Îţi faci bagajul. Planul e simplu. Vei lua maşina ta şi vei merge până la firma aia de transport, care are sediul în afara oraşului. Acolo vei porni un tir şi vei intra în unul din hipermarketurile din apropiere. Vei lăsa să treacă ceva timp. Ştii că zgomotul va atrage o mulţime de infectaţi. Într-un fel sau altul te vei debarasa de ei. Poate artificiile îţi vor fi de folos. Poate alarmele de la maşinile din parcare. Vei improviza ceva. Îţi vei acorda câteva ore să încarci tot ce vei găsi folositor. Apoi vei pleca spre grupul Isabelei.

Cobori tot pe geamul de la primul etaj. Ascunzi scara într-un tufiş. Cu sabia în mâna dreaptă, cu rucsacul în spate, cu inima bătând în gat te îndrepţi către maşină. Ştii că are plinul făcut. Porneşti. Ieşi din parcare. Zgomotul motorului ţi se pare infernal, dar nu ai ce face. Ieşi în stradă. Momentan e liber. Accelerezi. Ieşi pe bulevard şi ţi se risipesc toate speranţele. E blocat. Coloană de maşini. Urci pe trotuar. Înaintezi. După trei sute de metri te izbeşti de un grup mare. Să fie vreo cincizeci. Vin spre tine. Nu ţii cont. Calci pedala până la podea. Motorul e puternic, maşina cântăreşte două tone. Zgomote. Oase crăpate, abdomene plesnite. Sânge negru. Ştergătoarele abia fac faţă. Ai noroc. Poţi intra pe stradă acum. Ai depăşit coloana. Prinzi viteză din nou. Te uiţi în oglinda retrovizoare. Nu vezi nimic. O primă mică victorie. Greul abia urmează.

Te strecori printre maşinile oprite aiurea pe drum. Încerci să nu turezi motorul. Permanent verifici ce e în spatele tău. Ştii că zgomotul atrage. Ajungi la firma de transport în douăzeci de minute. Ai pe urmele tale o hoardă de câteva zeci de exemplare ce au fost cândva fiinţe umane. Sunt încă la distanţă. Opreşti maşina. Laşi cheile în contact. Studiezi atent împrejurimile. În parcare sunt cinci tiruri. Patru dintre ele au remorci ataşate. Îl alegi pe cel vopsit în roşu, culoarea ta preferată, cel care nu are remorcă. Ştii că odată ce ai oprit motorul şi nu mai faci zgomot ei nu te vor mai urmări. Te uiţi la ceas. Îţi acorzi jumătate de oră de privit şi încremenit într-o postură de stană de piatră. Din ce ai văzut, locul e pustiu. Poate foştii angajaţi sunt în clădirea cu birouri. Ai mai observat când ai intrat că această firmă e înconjurată de un gard înalt. Poarta era deschisă. E o poartă de tablă ce culisează pe nişte şine. Dacă reuşeşti să o închizi nu vei mai avea vizitatori din afară. Mai ştii că trebuie să găseşti cheile de la tir.

Cobori din maşină. Ai cu tine doar sabia. Te îndrepţi rapid către intrare. Tragi poarta. Ai noroc din nou. Se poate încuia din interior cu un dispozitiv simplu. Tragi un ochi la stradă. Hoarda care te urmărea s-a dispersat. Sunt doar câţiva care rătăcesc fără nicio ţintă. Nu reprezintă un pericol.

Cauţi în buzunare după o ţigară. Nu mai ai. Spunea doctorul tău că te va omorî obiceiul ăsta. Acum îţi pare un mod uşor de a muri. Mai bine faci cancer decât să fii mâncat de viu, nu? Cu paşi mari te îndrepţi spre tirul pe care ai pus ochii. Tragi de uşă. Abia ai timp să te fereşti. E un bărbat masiv, gras chiar, cu barbă. Cade lângă tine. Încearcă să te prindă. Reacţionezi fără să gândeşti. Lama ascuţită intră prin ceafă. Adânc. Până ce dă de beton. Nu se mai mişcă. Scoţi sabia din creieri şi o ştergi de pantalonii lui. Nu urci în cabină. Ştii că în spatele scaunelor, de obicei, şoferii au un pat. Să se poată odihni pe drum. Poate mai e cineva înăuntru. Baţi în portieră cu mânerul sabiei. Nu te-ai înşelat. E un băieţel. Nu are mai mult de treisprezece ani. Vine spre tine. Îl laşi să ajunga la scaune. Se opreşte şi te priveşte cu ochi goi. E murdar pe faţă, are un păr negru, cu zulufi, năclăit însă de tot felul de secreţii. Fluieri. Dă să coboare. Cade pe asfaltul parcării lângă cel ce probabil a fost tatăl lui. Nu îţi încarci conştinţa şi cu sufletul lui. Şi-a crăpat capul. Creierii se scurg pe betonul încins de razele unui soare impasibil. Abia acum urci în cabină. Cauţi cheile. Nu sunt în contact. Găseşti în schimb actele tirului. Citeşti atent. Colosul ăsta funcţionează cu motorină. Cobori şi percheziţionezi fostul şofer. Găseşti asupra lui un portofel din piele, un pachet de ţigări, un telefon, o brichetă şi mult speratele chei. Urci din nou. Pui contactul. Rezervorul e aproape gol. Din ceea ce se afişează pe bord mai are combustibil pentru maxim osută de kilometri. Aprinzi o ţigară şi meditezi. Trebuie să te opreşti la un peco. Încă este curent. Vei face plinul. Îţi iei rucsacul din maşină. Deschizi poarta. Sunt şase infectaţi. Nu ai timp de ei. Fugi la tir. Porneşti. Întorci. Ieşi pe poartă, zdrobind alte trupuri cândva umane. Mândria lanţului trofic.

Conduci prudent. După câteva minute te opreşti la peco. Tragi la singura pompă liberă. Opreşti motorul. Priveşti în jur cu atenţie. Maşinile sunt ocupate cu infectaţi. Ştii sigur că nu pot ieşi. Cobori. Înaintezi încet. Pas cu pas. Desfaci capacul rezervorului. Pui mânerul pompei înăuntru şi o blochezi. Motorina curge cu un susur delicat. Hotărăşti să intri în magazin. Zâmbeşti. Nu ai bani să plăteşti. Primul contact. Un angajat în uniformă. Fost angajat. Înăuntru mai sunt zece. Nu eziţi, aşa cum nu ezită nici lama sabiei tale. În câteva minute au mai rămas doar trei. Sunt doamnele care stăteau la case, în spatele unei tejghele. Nu pot ieşi de acolo. Ţii ochii pe ele. E un ultim gest de galanterie. Chiar nu vrei să omori femei nevinovate. Nu acum. Nu încă. Găseşti o geantă mare. O umpli cu ţigări. Mai pui trei sticle de Jack, zece beri, trei sticle cu apă minerală. Duci toată comoara asta la tir. Pompa încă alimentează. Te întorci. Mai iei câteva jucării de pluş şi o maşinuţă cu telecomandă. Plus toate bateriile. Doamnele de la tejghea se agită. Se lovesc una de alta, încercând să găsească o cale de ieşire spre tine. Desfaci o sticla de apă şi iei loc la o masă. Le priveşti cu tristeţe. Cine ştie? Poate au avut copii, soţi, prieteni. În mod sigur au fost iubite, ca toate femeile. Poate chiar fără să ştie. În mod sigur au luminat viaţa cuiva. Termini apa. Ai un mare nod în gât când pui capăt suferinţei lor.

Eşti din nou pe drum. Sunt maşini oprite, dar reuşeşti să treci printre ele. În jumătate de oră ai ajuns la hipermarket. Ai nevoie de multe chestii. Tragi tirul chiar în faţa uşilor de la intrare. Ştii că uşile astea sunt cu celulă fotoelectrică. Se deschid şi se închid automat. Le blochezi cu ajutorul unor cărucioare în poziţia deschis. Urci din nou în cabină. Iei din rucsac petardele. Aprinzi una câte una şi le arunci în faţa intrării. Nu te-ai înşelat. Vin. Şi sunt foarte mulţi. Porneşti motorul. Te pui în mişcare, cu speranţa că se vor lua după tine. Sunt câteva zeci. Cum naiba îi vei menţine ocupaţi? Arunci petrade din mers. Încet, încet, îi scoti în afara parcării. Mai mergi câteva sute de metri. Sunt tot în spatele tău. Întorci. Treci peste ei şi te îndrepti din nou spre market. Acum e momentul în care trebuie să îţi asumi riscuri extreme. Opreşti motorul. Din nou te uiţi la ceas. Decizi să laşi să treacă o oră înainte a te strecura printre raioane. Desfaci o bere. Aprinzi o nouă ţigară. Linişte.

Totul merge strună. Ştii exact ce cauţi. Conserve, compoturi, haine, baterii, apă, lanterne, lumânări, făină, zahăr, paste, cuţite, brichete, gaz pentru Zippo, pietre de rezervă, fitile, cafea, săpun, pastă de dinţi, hârtie igienică, gel de ras, lame. Mai trebuie să ajungi la raionul dedicat nutriţiei sportivilor. Ai de luat de acolo cutii cu praf de proteine, batoane proteice, vitamine, energizante. Apoi, neapărat trebuie să găseşti şi o farmacie. Ai nevoie de antibiotice, pansamente, lapte praf, antiinflamatoare, analgezice, seringi, ace, seruri, glucoză, truse de mică chirurgie şi chiar truse de naşteri de unică folosinţă. Ce bine ţi-a prins Merck-ul. Mai ştii că în grupul la care mergi sunt femei. Vei mai lua produse pentru igienă intimă feminină, creme, cosmetice, poate chiar şi anticoncepţionale.

Te descurci cu toate. Găseşti chiar şi o cutie cu vopsea neagră. Scrii pe tir Isabela. Cu litere mari. Din păcate, ai pierdut o zi aici. Se înserează. Mănânci. Deschizi telefonul. Suni. Ce plăcut e glasul ei. Adormi cu un mare zâmbet pe buze. Oare câte fiinţe îşi mai permit un zâmbet peste tot apocalipsul ăsta?

Capitolul 6 – Speranţe.

Se pare că eroul nostru şi-a îmbunătăţit considerabil şansele de supravieţuire. Are acum provizii. Are un mijloc de transport sigur. E conectat la tot iadul din jurul lui. Vă atrag atenţia asupra unui aspect peste care s-ar putea să fi trecut cu prea mare uşurinţă: dorinţa de apartenenţă la un grup. De ce a riscat el un drum prin infern? Putea foarte bine să stea în bloc. Era în siguranţă acolo. Putea face oricând incursiuni la magazinele din apropiere. Inventiv cum se pare ca e, ar fi găsit în mod sigur o cale de a-şi păstra sănătatea mintală. Ar fi găsit soluţii. Dar nu! El a vrut să meargă la grupul Isabelei. Oare de ce? Sărind peste faptul că tânjeşte după o companie vie, de orice fel, putem să tragem concluzia că e o măsură de siguranţă în plus, nu? Să presupunem că face o pneumonie sau îşi rupe vreun membru. Să presupunem că face o toxiinfecţie alimentară, foarte posibilă în acest mediu. Să presupunem că face vreo febră. Cum naiba să depăşeşti situaţiile astea fără ajutorul unei alte fiinţe? Nu poţi. Omul este un animal social. Omul nu poate trăi singur. Din ceea ce vedem eroul nostru a ales să trăiască. Alt aspect. Aţi văzut câte chestii a încărcat în tir? Chestii esenţiale. De ce? Pentru cazul în care situaţia se complică pe drum şi va fi forţat să întârzie. S-a gândit şi la cei la care merge. A luat câte ceva şi pentru ei. A riscat, dar nu inutil. În orice acţiune există posibilitatea să-ţi pierzi viaţa. Ce mai observăm la el? Faptul că îşi calculează fiecare pas, fiecare mişcare. Nu se grăbeşte. Nu intră în panică. Nu-şi permite greşeli pentru că, nu-i aşa?, aceste greşeli sunt plătite cu preţul suprem.

E dimineaţa. Ai dormit destul de bine pe patul din spatele scaunelor, printre marea de pachete cu provizii. Privesti ceasul. Ora 7. E foarte important pentru tine să ai noţiunea timpului. E foarte important ceasul ăsta. Îl ai demult. E un ceas cu un mecanism simplu. Se încarcă după mişcările mâinii tale. Nu are nevoie de baterii. Treci pe scaunul şoferului. Priveşti afară. Câţiva infectaţi rătăcesc fără noimă prin parcare. Ai o cană specială în care fierbi apa. O conectezi la bricheta din bord. Pui contactul. Aştepţi. Zahăr şi cafea. Fierbe. E un miros atât de plăcut. O laşi să se răcească. Până atunci te speli pe dinţi. Aprinzi o ţigară şi îţi faci mental traseul. Te aşteaptă o zi al naibii de imprevizibilă. Termini cafeaua. Porneşti motorul şi ieşi încet din parcare. Îţi pui telefonul la încărcat.

Drumul e destul de liber. Nu mergi cu viteză mare. Priveşti la câmpurile verzi. E un peisaj frumos. Urmează o porţiune liberă. Accelerezi. După o oră ai făcut deja cincizeci de kilometri. Eşti mulţumit. Primul sat. Chiar de la intrare vezi câteva maşini oprite pe drum. Le poţi ocoli. Înăuntrul unui Ford zăreşti o femeie, un bărbat şi o fetiţă. Toţi sunt infectaţi. Fetiţa bate cu mâinile în geamul din spate. Părinţii au turbat şi ei la zgomotul motorului tău. Treci nepăsător. Faci slalom printre autovehicole. Viteza ta scade la 20 de kilometri pe oră. Nu te demoralizezi. Ţi-ai propus o sută de kilometri astăzi. Eşti în grafic. Uşor, uşor ieşi din nou pe drumul european. Ştii că vei mai merge încă zece kilometri până la celălalt sat, care e mai întins. Apoi urmează altul şi, în sfârşit, primul oraş, care marchează jumătatea drumului.

Din nou câmpuri verzi. Vezica şi intestinele îşi cer drepturile. Opreşti. Ai o vizibilitate foarte bună. Nu rişti să fii prins cu pantalonii daţi jos. Nu te-ai bărbierit, aşa cum o făceai în fiecare zi. Începe să te mănânce faţa. Tot timpul ai fost un tip îngrijit. Te dezbraci până la jumate. Faci câteva exerciţii. Împingi tupeul atât de departe încât execuţi şi câteva sprinturi de cincizeci de metri. Te simţi mult mai bine. Desfaci o bere. Pui din nou apă la încălzit şi îţi razi obrajii, privind în oglinda tirului. Te dai chiar şi cu un balsam. Simţi că ai renăscut. Micul tău dejun întârziat e simplu. O conservă şi un baton proteic. Plus două pastile cu vitamine. Aprinzi o ţigară şi porneşti din nou la drum. Zăreşti case. Te aştepţi din nou să dai peste multe maşini abandonate. Conduci atent. La un moment dat vezi ceva şi înţepeneşti. Pui frână. Scoţi binoclul din rucsac. Nu te-ai înşelat. Pe una din case este un cearşaf alb pe care e scris mare cifra trei. Ştii ce înseamnă. Trei supravieţuitori înăuntru. Opreşti motorul. Studiezi împrejurimile. Încă nu ai atras atenţia asupra ta. Inima îţi bate cu putere. Eşti în acelaşi timp şi curios şi suspicios. Dar mai ales indecis. Nu ştii ce să faci. Să rişti? Să intri în casa aia? Oare mai sunt vii ? Dacă sunt, cum te vei înţelege cu ei? Ţi-e bine singur. Nu depinzi de nimeni. Nu trebuie să ai grija nimănui. Eşti doar tu şi scopul tău de a ajunge la grupul Isabelei. Ştii că te va bântui o mare părere de rău dacă nu vei încerca măcar să iei un contact cu cei de acolo. Porneşti motorul. În câteva minute eşti în faţa casei. Problema majoră e că s-a adunat în urma ta o turmă de câteva zeci. Opreşti. Nu poţi să te dai jos. Infectaţii te-au înconjurat. Bat cu mâinile în portiere. Ciudat e faptul că ăştia nu scot niciun zgomot. Restul infectaţilor pe care i-ai întâlnit scoteau un fel de şuierat, cu atât mai strident cu cât erau mai aproape de tine. Momentan eşti în siguranţă. Uşile sunt blocate. Nu au cum să te ajungă. Rişti un claxon. Prelung. Se mai adună. Turezi motorul. Aştepţi un minut. Apoi dai cu spatele. Apoi din nou în faţă. Turma s-a mai împuţinat. Alt claxon. Nimic. Întorci. Vrei să pleci. Nu e nimeni. Bagi în viteza întâi. Cu coada ochiului observi o mişcare. Opreşti. O femeie încearcă să se urce pe acoperiş. Cobori geamul.

– Ai grijă să nu cazi. Rămâi acolo. Mă voi întoarce. Trebuie să scap întâi de ăştia.

– Nu mă lăsa aici. Frică şi disperare în glasul ei.

– Promit că vin înapoi.

Mergi încet. Turma vine după tine. Îi păcăleşti cam un kilometru. Apoi întorci. Accelerezi. Ştii că drumul e liber. Până te ajung ai timp să salvezi femeia. E în acelaşi loc. Ţine ceva în braţe. În mod sigur e un copil. Casa nu e înaltă. În jur e linişte. Îi faci senm să coboare.

E lângă tine. O ajuţi să urce în tir.

– Mulţumesc, îngaimă ea.

– Ai avut noroc. Unde e al treilea?

Tăcere. Nu mai întrebi nimic. Îi întinzi o sticlă cu apă. O priveşti. Nu ştii câţi ani are, dar e îmbătrânită. Are multe fire albe. E slabă. Pielea îi atârnă pe gât. Ochii îi sunt înfundaţi în orbite. A terminat apa. Îi întinzi şi o conservă. O laşi să mănânce în linişte.

– Am lapte praf pentru ăsta mic. Sper să găsesc un loc în care să putem opri în siguranţă.

– Ştiu un depozit. Nu e departe. Are o parcare mare, special pentru tiruri. Are garduri înalte. Putem fi în siguranţă acolo.

Copilul nu scoate niciun zgomot, dar se mişcă. Nu-ţi pare rău că i-ai salvat. Ajungi la depozit în douăzeci de minute. Intri în parcare. Opreşti motorul şi studiezi zona. Ai numărat zece corpuri fără suflete. Cobori. Iei sabia cu tine. Şi cheile. Nu poţi avea totuşi încredere în femeia asta. Prima lovitură. A doua. A treia. Nu te opreşti. Linişte. Inspectezi depozitul. Nu ai surprize. Vii la tir.

– Coboară. Suntem în siguranţă.

Vine după tine. Copilul scânceşte fără vlagă. Intri din nou în depozit. Închizi uşa. Femeia se prăbuşeşte într-un fotoliu. E epuizată. Numai ea ştie cum s-a abţinut să nu clacheze până acum. Ştii că în momentele astea cuvintele nu au rost. Doar comportamentul tău, siguranţa ta, modul tău de a rezolva situaţii de criză, doar toate astea o pot linişti. Îi mai dai sticlă de apă. Te întorci la tir. Aduci aragazul de campanie şi o cutie de lapte praf. Copilul începe să sugă cu lăcomie. Ştii din cultura ta generală că un sugar are nevoie de multe mese pe zi. Mai ştii că atunci când fontanela e deprimată e deshidratat. Decizi să petreci restul zilei şi noaptea în acest depozit. E o locaţie sigură. Uşa solidă. Sunt doar două geamuri mari, dar din fericire se află la o distanţă de trei metri de sol. Depozitul are câţiva paleţi cu materiale de construcţii. Nu te interesează astea momentan. Când ai intrat ai încuiat poarta parcării. Îţi poţi acorda un moment de odihnă. Copilul a terminat laptele. Femeia îl priveşte cu o mare dragoste. Desfaci canapeaua.

– Sunteţi extenuaţi. Eu mai am de pregătit unele chestii. Vom înopta aici. Odihneşte-te. Mă ocup eu de tot.

Se întind unul lângă altul şi adorm instantaneu. Te uiţi la ceas. E amiază. Drumul tău s-a complicat puţin. Abia mâine vei ajunge la Isabela. Te urci în tir. Suni. O pui la curent cu tot ceea ce s-a întâmplat. Îţi spune că au găsit încă doi supravieţuitori. Vestea bună e că unul dintre ei e medic. Şansele lor de supravieţuire au crescut considerabil. Îndrăzneşti să fii fericit câteva minute. Glasul Isabelei te pătrunde. Îţi aduce emoţii pe care le credeai uitate. Îţi aduce motivaţia de a trăi şi de a trece peste orice doar pentru a ajunge la ea. Închizi. Iei câteva pături, câteva scutece şi le duci în depozit. Îi înveleşti pe noii tăi tovarăşi de drum. Îţi acorzi o oră pentru a inspecta meticulos gardurile şi poarta. Totul e în regulă. Gaseşti toaletele. Spre surprinderea ta sunt curate. Apa curge. Bucuria cea mai mare vine din faptul că există un boiler funcţional. Intri în depozit. Ştii exact ce cauţi şi cum norocul încă e de partea ta găseşti un furtun. Improvizezi un duş. Jumătate de oră de răsfăţ. Te schimbi, desfaci o bere şi te urci pe cabină. Nu vezi nicio ameninţare. Viaţa chiar poate avea un farmec aparte în tot haosul ăsta.

S-au trezit cei pe care i-ai salvat. Pregăteşti din nou lapte. Apoi pui la fiert o supă concentrată. Desfaci două conserve.

– Numele meu e Andrada. Pe el îl cheamă Emil. Are şase luni.

Te prezinţi şi tu.

– Nu am cuvinte să îţi mulţumesc. Eşti primul om viu pe care-l văd de câteva zile. În rest numai moarte şi pericole.

– Ştiu cum e. S-a dus naibii totul. Acum depinde doar de noi cât reuşim să trăim.

Începi să povesteşti. Îi spui unde mergi. Îi spui că mai sunt şi alţii. Andrada rămâne fără cuvinte. I-ai făcut cea mai mare bucurie: speranţa.
Capitolul 7 – Isabela.
Noaptea a trecut fără incidente. A avut dreptate Andrada. Chiar e un loc izolat. Când ai verificat gardul ai găsit doar doi infectaţi care se împingeau în el. I-ai rezolvat rapid. Nu de alta, dar mişcările lor ar fi putut atrage alţii şi nu ai chef de complicaţii de la primele ore. Astăzi e o zi mult prea importantă pentru a-ţi permite să pierzi timpul.

La ora 8 baţi uşor în usa depozitului.

– Andrada!

Auzi paşii ei. Îţi deschide.

– Bună dimineaţa.

– Bună dimineaţa şi ţie. Mă rog, cât de bună poate fi în condiţiile astea. Cum ai dormit? Te-ai odihnit?

– Da. Şi Emil a dormit foarte bine. L-am mai hrănit doar o singură dată. S-a colorat la faţă. Arată mult mai bine. Nu am cuvinte să-ţi mulţumesc.

– Lasă asta. Îmi vei mulţumi mai târziu. Acum vino să îţi arăt ce supriză am.

O conduci la duşul pe care l-ai improvizat. Îi dai şampon, săpun, prosoape şi haine curate.

– Cât timp te aranjezi stau eu cu copilul. Pun la fiert apa pentru lapte şi pregătesc ceva şi pentru noi. Apoi plecăm. Ne aşteaptă o zi foarte grea şi importantă.

O laşi în toaletă şi intri în depozit. Într-o oră toată lumea e în tir. Te înscrii din nou pe drumul către sat. Faci slalom printre maşini. În scurt timp ajungi la drumul european. Urmează o porţiune liberă. Accelerezi. Ştii că mai ai de trecut un sat apoi urmează oraşul pe care te-ai gândit că-l vei traversa pe şoseaua de centură. Totul merge strună.

Eşti la intrarea în oraşul care marchează jumătatea drumului. E amiază. Nu-ţi place ce vezi. Sunt maşini pe amblele sensuri. E greu să te strecori cu ditamai tirul printre ele. Să te dai jos şi să încerci să le mişti nu poţi. Locul e plin de infectaţi care vin spre tine. Zgomotul motorului şi mişcarea îi atrag aşa cum atrage siropul albinele. Nu ai ce face. Trebuie să găseşti o soluţie. Trebuie să ocoleşti oraşul. Nu poţi risca să rămâi blocat. Dacă faci o pană? De motor sau de cauciuc. Nu contează. E moarte sigură. Dai glas gândurilor tale. Andrada te aprobă. Întorci. Conduci câţiva kilometri înapoi. Intri pe câmp. Ai noroc. Nu a plouat recent şi pământtul e tare. Vorbeşti cu Isabela. O pui la curent cu ceea ce s-a întâmplat. Te motivează şi te încarcă pozitiv glasul ei.

Câmpurile sunt verzi. Nu te pricepi la agricultură. Habar nu ai ce fel de culturi striveşti cu roţile. Iei ca punct de reper oraşul pe care, aşa cum ai calculat tu, permanent trebuie să-l vezi în dreapta. Încet, încet îl depăşeşti. Te uiţi spre Andrada şi zâmbeşti. Aprinzi o ţigară. Desfaci şi o bere. Timpul trece greu. Mergi cu maxim 30 de kilometri pe oră. Te-ai încadrat din nou pe şosea. Sunt multe maşini. Din nou slalom. Ai făcut o singură pauză. Aţi mâncat, aţi coborât pentru zece minute să vă dezmorţiţi şi cam atât. Cunoşti drumul. L-ai făcut de multe ori atunci când lumea asta era un loc cât de cât normal. Ştii exact ce urmează. Fiecare curbă. Fiecare sat.

Ora 17. Eşti la zece kilometri de ea. Suni. O întrebi dacă e bucuroasă de musafiri. Râde. Râzi şi tu. Ultima parte din drumul ăsta plin de riscuri devine şi cea mai grea. Sunt maşini pe ambele sensuri. Sunt mulţi infectaţi. Mergi ca melcul. Ieşi pe câmp. Kilometru cu kilometru. Timpul trece greu. Într-o oră jumătate eşti la intrarea în oraş. Ai stabilit cu Isabela că te vor aştepta câţiva din grup. Au un vehicol blindat. Îi vezi. Le faci din mână. Râd. Unul din ei face o fotografie. Îţi fac semn să-i urmezi.

Tipii ăştia sunt cu adevărat daţi nabii. Au reuşit să cureţe drumul de maşini aşa că poţi accelera. În douăzeci de minute eşti la poarta unităţii. Vezi doar ziduri. Înalte. Trei metri. Poarta e din fier. Culisează pe şine. Intri. Curtea e enormă. Sunt parcate câteva şenilate, câteva blindate, două jeepuri şi un camion. Opreşti motorul. Tragi aer în piept. Abia acum îţi permiţi un moment de relaxare totală. Nu mai contează nimic. Ai ajuns. Ai învins iadul. Ai salvat două suflete. Pentru prima oară de la începutul nebuniei îţi permiţi să râzi din toată inima. Sari din cabină. Dai mâna cu toată lumea. Împarţi beri. Eşti fericit.

Se deschide o uşă de la una din multiplele clădiri. În cadrul ei apare o femeie. Are un păr lung, desfăcut. Are o pereche de pantaloni scurţi. Are un tricou alb. Are o privire de un verde smarald. E bronzată. E într-o formă fizică impecabilă. Sub pielea dezmierdată de razele soarelui se văd muşchi foarte bine definiţi. Are un abdomen suplu. Are sâni mari. E foarte bine proporţionată. Vine spre tine. Înţepeneşti.

– Eu sunt Isabela.

Te fâstâceşti. Tu, durul. Tu, stana de piatră. Tu, legenda vie. Tu, omul care a învins iadul.

– Bine ai venit. Îţi mulţumesc pentru că nu l-ai lăsat pe tatăl meu să putrezească mergând.

Gura îţi e uscată. Îi faci semn să te aştepte. Te întorci la tir. Iei telefonul tatălui ei şi cadoul pe care l-ai păstrat cu sfinţenie pentru ea. O lalea într-un ghiveci. Floare de mai. Luna în care s-a născut. Arată încă bine.

– Pentru tine, Isabela. Ai fost motivaţia mea. Glasul tău m-a ajutat să nu o iau razna.

Zâmbetul ei. Un zâmbet care acoperă lumea. E drept, lumea ta doar.

– Ţi-am pregătit o cameră. Vino să îţi arăt unde vei sta. Fă-te comod. Câţiva dintre noi sunt plecaţi în oraş pentru aprovizionare. Diseară ne adunăm în cantină şi veţi face cunoştinţă. Cei care erau cu tine au fost duşi deja la infirmerie. Urmezi tu. Avem un asistent medical. Acum şi un doctor.

Nu o mai asculţi. Doar o priveşti. E o femeie puternică. E o femeie care s-a adaptat la toată moartea din jurul ei. E o femeie pentru care eşti dispus să faci orice. Te simte. Tace. Te ia chiar de mână şi te conduce în camera ta. Îţi dă o cheie şi pleacă. Deschizi. Ai un dulap. Un pat din fier cu lenjerie curată. O masa lângă fereastră. Un scaun. Îţi place. Ieşi. Te duci la tir. Îţi iei rucsacul şi geanta cu ţigări. Restul de provizii le vei preda diseară celui sau celor care se ocupă cu administrarea acestui loc. Rătăceşti cu rucsacul în spate prin toată unitatea. Ai localizat cantina, infirmeria şi sala de antrenamente. Spre bucuria ta, e plină de tot felul de aparate. Nu ai văzut în schimb nicio sursă de apă. Tragi concluzia că unitatea e conectată la reţeaua oraşului. Ai mai inspectat şi zidurile. Totul pare a fi în regulă. Aşa cum ţi s-a spus locul ăsta are o singură intrare. Nu e neapărat un lucru bun. Dacă va fi nevoie de o evacuare de urgenţă, din varii motive, cum s-ar proceda? Fără să vrei, ai intrat din nou în starea de surescitare care ţi-a permis să găseşti soluţiile optime punând răul înainte.

Te calmezi rapid. Aici e o fortăreaţă care momentan oferă siguranţă. Te dezbraci şi te întinzi pe pat. Mai ai o oră până la întâlnirea cu toţi cei care trăiesc aici.

4 păreri la “Invazia zombi – Ghid de supravieţuire. Primele 7 capitole.

  1. Roberta

    Wow!Am citit pe nerasuflate,am vizionat cu ochii mintii toate imaginile ,actiunea ce se revarsa din cuvinte ,harul dumitale este stralucitor!!Multumesc pentru acest dar minunat !Ma inscriu pntru un volum cand va fi editat!

    Răspunde
  2. Stefan-Daniel Craciun

    De ce scara?
    Avantajele tactice al utilizarii sunt simplu de observat: mobilitatea (o poti muta de la o fereastra la alta in functie de cum calculezi feng-shui-ul in ziua respectiva), disponibilitate (in caz ca esti urmarit poti foarte simplu sa tragi scara dupa tine sau in caz de urgenta sa o impingi de la geam, astfel taind legatura cu exteriorul), aparare (deschizand intrarea principala devii vulnerabil: in urma unei urmariri e cam greu sa refaci baricada in timp scurt), accesibilitate (principiu lui Sun Tzu al terenului mai inalt) si cel mai important zombii nu pot urca scari.

    Răspunde
  3. KodrutZ

    Erata – „Acum însă te bucuri că tocmai boala asta nu te-a forţat să te şi să o chinui prea mult.”
    Aici mi se pare ca lipseste un cuvint. Revin daca mai gasesc ceva aparent in neregula.

    Răspunde
    1. Vindecatorul Autor articol

      nu te-a fortat sa te chinui si sa o chinui. am evitat o repetitie. textul nu e in varianta finala. cand va fi gata romanul va trece prin cateva corecturi efectuate de profesionisti. dar multumesc mult pentru orice semnalare.

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *