vindecatorul_clipart

Invazia zombi – Umbre.

Umbre.

Vă întoarceţi la bază cu un puternic sentiment de încredere. În urma celor două blindate vine cisterna. Tipul care o conduce e dat naibii. Calm. Împăcat cu ceea ce e în jurul lui. Nu aţi schimbat multe vorbe, dar l-ai plăcut. Ajungeţi la unitate. Uşa din fier culisează. Intraţi. Sari din vehicol. Abia aştepţi să-i strângi mâna celui care pare a fi un nou membru al grupului de supravieţuitori.

E un tip masiv. Fără a fi gras. Are în jur de 30 de ani. Emană o puternică energie în jurul lui. Se simte ca peştele în apă în această nouă lume. Discută două minute cu colonelul apoi vine spre tine.

– Hei Rambo, grozavă cascadorie ai făcut acolo. Felicitări.

– Da. Sunt un tip plin de resurse. Ca şi tine de altfel, răspunzi tu.

– I-am spus şi colonelului, îţi spun şi ţie. Sunt un om de afaceri acum. Nu vreau să mă înrolez în armată. Sunt dispus să vă cedez o parte din combustibil contra unor chestii ce-mi vor fi folositoare. Apoi o întind. E prea interesantă lumea asta ca să stau ascuns între ziduri. Aşteptând o moarte ce în mod sigur va veni. Hâtra asta nu-şi face niciodată treaba pe jumătate.

– Suntem imuni.

– Pentru cât timp?

– Nimeni nu ştie.

– Vezi? Trăieşte azi şi mori mâine. Ăsta e motto-ul meu.

– Eşti pe drumuri de la început?

– Hopa!!!

Fluieră. Ochii i se măresc.

– Cine e zâna asta?!

Isabela tocmai se îndreaptă spre voi. Tipul se transformă. E copleşit. Scoţi din buzunar o batistă.

– Ţine. Să-ţi ştergi balele.

Râde cu poftă.

– Pentru aşa una aş face orice.

Râzi.

– Păcat că ea nu ar face orice pentru tine.

Omul nu e prost.

– Aha. Deci voi doi…. Ştii tu…

– Nu.

– Nu încă prietene.

Râzi încurcat. Isabela ajunge lângă voi. Dă mâna cu el. Îi spune câteva cuvinte de politeţe, apoi ţi se adresează.

– După cină avem antrenament. Sper că nu ai uitat.

– Voi fi prezent în sală.

– Te aştept. Şi nu e nevoie de public, continuă ea privindu-l cu subînţeles pe cel care, încercând să fie delicat, îşi ştergea buzele cu batista ta.

Pleacă. Vă surprindeţi unul pe altul uitându-vă la fesele ei. Izbucniţi în râs.

– Dau o bere, spui.

– În schimbul a ce?

– În schimbul poveştii tale.

– De acord.

– Când te vezi cu colonelul?

– Diseară. După cină.

Urci în tirul tău. Cobori cu o ladă de bere şi un pachet de ţigări. Îi faci semn să te urmeze. Mergeţi pe unul din ziduri. Priveliştea oraşului e dezolantă. Până acum câteva zile forofotea de viaţă. Acum colcăie de mortăciuni.

– Noroc.

– Noroc Edi.

Prima înghiţitură. Prima ţigară. Tot ce au nevoie doi bărbaţi pentru a-şi face confesiuni.

– Să mă corectezi dacă greşesc, începi. Am impresia că te simţi bine în nebunia asta.

– Mă simt bine? Prietene, asta e ceva la care am visat toată viaţa. E butonul de reset al întregii rase. Tu îţi dai seama? Abia acum suntem liberi. Nu mai contează banii. Nu mai contează guvernele. Nu ne mai conduc toţi umflaţii şi mafioţii. Nu ne mai mulg tot felul de secte oculte. E ceva al naibii de interesant. Nu mai există poliţie, închisori, uzanţe morale. Poţi să te pişi pe toată lumea. Poţi avea orice femeie doreşti, cu condiţia să ai o armă mai mare ca a ei sau ca a celui care o regulează momentan.

Râzi.

– Misoginule. Unde mai e frumuseţea dragostei?

– Te-ai tâmpit? Ce dragoste? Nu ţi-a ajuns lăbăreala aia cu emanciparea femeii? Cu sentimentele în care înveleau orice futai? Chiar ocazional. Acum e legea jungei, frate. Fără întâlniri. Fără cine romantice. Un par în cap şi la treabă.

Râde şi el.

– Eşti nebun. Deviaţiile astea comportamentale şi sexuale te chinuiau tare înainte de apocalips?

– Gândeşte-te un pic. Avem ocazia unică în istorie să trăim după regulile primordiale. După instincte. Fără inhibiţii. Fiinţa umană s-a reîntors la foc şi ciomag. Doar că acum are mai mult creier. Uite unde ne-a adus civilizaţia. Ăsta e preţul confortului, rânjeşte el arătând către oraş.

– Nu e chiar idilic peisajul. Pune la socoteală că putem mutri oricând. Încă nu ştim nimic despre comportamentul infectaţilor. Sunt multe ciudăţenii.

– Şi asta ar trebui să ne intereseze? Un glonţ în cap şi la revedere. E tot ce trebuie să ştim. Oricât de greu ar fi de crezut, nu e lumea lor. E tot a noastră. A celor care am avut noroc. Şi avem resursele planetei la picioare. Chiar. Tu de ce dracu stai în cuşca asta?

– Suntem în siguranţă aici.

– Nu te minţi. Stai aici pentru bucăţica aia. E de înţeles. Rar mi-a fost dat să văd o aşa creatură.

– Nu.

– Termin-o! Suntem pe cale de a deveni prieteni. Nu are sens să începem cu minciuni.

– Bine. Cum spui. Unde vrei să mergi după ce rezolvi afacerea cu colonelul?

– Habar n-am. Undeva departe de oraşe.

– Când te evapori?

– Mâine. Vii cu mine?

Nu mai spui nimic. Gândeşti. Ai multe pe cap. Edi se ridică în picioare şi, fără nicio jenă, urinează direct de pe zid. Ăsta e un tip total adaptat. Îţi place de el. Poate fi chiar biletul tău de plecare.

– Ne vedem mai târziu.

Esti surescitat. Tentaţia de a pleca în lumea largă e mare. Aici nu mai ai ce face. Chiar şi Isabela a început să nu mai fie chiar un motiv atât de puternic pentru a rămâne. Te uiţi la ceas. Masa de seară e la ora 21. Mai sunt 35 de minute. Nu ţi-e foame. Eşti prea încordat. Te îndrepţi către sala de antrenament. Acolo o vei aştepta pe Isabela.

Încă e lumină. Frumoase sunt zilele de vară. Intri. Ea e deja venită.

– Era vorba să ne vedem dupa cină, zici tu.

– Atunci ce cauţi aici?

– Acelaşi lucru ca şi tine. O metodă să scap de gânduri.

Îţi aruncă o pereche de mănuşi.

– Runda întâi, îţi spune cu un glas ce nu admitea replică.

Intri în ringul improvizat. Mintea îţi e plecată în altă parte. Isabela se mişcă foarte rapid. O ploaie de lovituri se repede asupra ta. Blochezi din reflex. Alergi în jurul ei. Nu loveşti. Eschivezi şi fugi.

– Nu mă menaja. Nu sunt fragilă.

Nu o auzi. Observi însă că are anumite automatisme în combinaţii. E prea disciplinată. Previzibilă. Prea raţională. Te mişti în jurul ei cu viteză. Tot nu o loveşti. Eschivezi în continuare. O auzi respirând. Regulat. Parcă nu e afectată de efort. Îi priveşti braţele încordate. E foarte bine definită. Se aruncă spre tine. Ai grijă să te mişti tot timpul spre dreapta ta. Eviţi astfel directa ei. Te închizi ermetic. Loveşte în blocaj. Anii de disciplină nu-i permit să se enerveze. E calmă. Are răbdare. Eşti curios. Oare ce forţă are? Schimbi garda şi ataci cu croşeul de dreapta. Îţi laşi ficatul descopetrit pentru o secundă. Te vede. E rapidă. Primeşti o frumuseţe de lovitură. Îţi ia aerul. Aveau dreptate antrenorii când spuneau că „la ficat nu râde nimeni”. Te închizi imediat. O studiezi. E ca un şarpe. Rece. Distantă. Calmă. Încă nu ştii ce vrea să-ţi demonstreze. Directele ei de stânga se pierd în mănuşile tale. Încet încet îţi goleşti mintea. Nu mai contează nimic. Nici Isabela. Nici moartea. Nici fracturile tale sufleteşti. Ura, prietena ta credincioasă, îţi dansează în vene. Devii rigid ca un stâlp de beton. Ai în faţă doar o umbră fragilă care încearcă să te atingă. Infernul din oasele tale o aşteaptă. Îi ştii slăbiciunile. E momentul să profiţi de ele. Ea e acum doar un fluture mare care aleargă spre tenebrele tale. Nu o poţi lăsa să-şi îngheţe aripile. Ori o ţii la distanţă ori cobori împreună cu ea acolo unde singur nu ai curaj. Braţele tale devin pistoane ale morţii. Te opreşti doar atunci când cade. Inconştientă. Arunci mănuşile şi urli ca un posedat. O iei în braţe. Îi deschitzi gura. Respiri în ea. O secundă. Două. Trei. Cinci. Zece. Deschide ochii. Tu îi închizi. A văzut deja prea multe.

Se ridică. Te priveşte ciudat. Aruncă toate hainele de pe ea.

– Runda a doua.

E deasupra ta. Imprimă un ritm nebun. Nu te controlezi. Nu ţii cont de nimic. Explodezi în ea cu o violenţă şi o forţă în care pui toată disperarea pe care o simţi. Tremură. Te strânge în braţe. Are ochii închişi. Îşi pune pubisul pe faţa ta. Te sufocă. Te laşi dus de val. Respiraţia nu te ascultă. Îţi impui să nu o dai deoparte. Tâmplele îţi pulsează dureros. Se lipeşte mai tare. Coapsele ei puternice îţi strâng capul. Leşini. Te trezeşti cu ea respirând în tine. Deschizi ochii. Ea îi închide.

Se ridică. Îţi caută în buzunarele pantalonilor. Aprinde o ţigară. Trage un fum. Apoi te sărută şi ţi-l trimite în plămâni.

– Runda finală nu e între noi.

– Nu. E între noi şi lumea de afară, zici tu sfârşit.

Te aprobă. Terminaţi ţigara în tăcere. Apoi ea se îmbracă. Îşi strânge părul în coadă. Are un ochi umflat. Dai să-ţi ceri scuze dar îţi duce un deget la buze. Apoi îţi spune simplu.

– Când plecăm?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *