coperta_dsf

Jurnal de cabinet – România ca emoţie.

Trec ierni peste fiecare din noi. Unele cu farmec, altele fără. Mi-e dor de zăpadă. Mi-e dor să patinez pe drumuri. Mi-e dor să îmi înfund picioarele în troiene mari. Mi-e dor de focul de sobă. Nimic nu mai e la fel ca altădată. Oamenii, vremea, vremurile, oraşul, lumea. Maşina porneşte greu. În bord e pom de crăciun, la câte becuri se aprind. Doar norocul o mai face să funţioneze. Îndemânarea şoferului nu mai e de ajuns.

 

Nu stau pe gânduri mult. Trag cu sete din ţigară şi dau la cheie obsesiv. Tuşeşte. Protestează. Se forţează. S-ar fofila de un drum lung pe vreme rece. Nici nu mă gândesc să o menajez. Într-un final, după un pic de fum, porneşte. Zâmbesc amar şi plec spre cabinet.

 

Nu mai înjur la volan. Nu-mi mai pierd energia şi nervii cu tot felul de neica nimeni lipsiţi de neuroni. Cetăţenii ăştia care nu ştiu să treacă strada, dar au drept de vot, nu mă mai inflamează aşa. Că nu sunt ei în stare să decidă nimic. Au doar iluzia asta. Conduc de multe ori din reflex. Atent la trafic, dar cu mintea plecată.

 

***

 

La cabinet e aşa cum a fost mereu. Plin de pacienţi. Oameni care vin în căutarea unei alinări. Nu mai stau cu picioarele pe sobă când ajung. Că nu mai am foc în ea. Nu mai fumez la ceaiul de mentă. Că e lege care interzice asta. Mă uit în sala de aşteptare. Câţiva copii. O gravidă. Doi pacienţi care au venit la pansat. Bătrâni. Mulţi. Bolnavi cronici. Veniţi după reţeta lunară. După tratamentul care le asigură stabilitatea. Văd toate astea din reflex. În mare parte ştiu ce vrea fiecare. Dau să poftesc primul pacient. Însă o privire mă împiedică. Doi ochi albaştri. O faţă galbenă, plină de riduri. O haină închisă la culoare. Un batic gros pe cap. Maro. Doi ochi care doar mă fixează. Atât. O bunică. Slabă. Suferindă, dar cu atât de mult bun simţ încât nu îndrăzneşte să intre peste rând. Mă îndrept către ea. O iau de mâna stângă şi o ajut să se ridice de pe scaun. Fără cuvinte. Pe hol s-a făcut linişte. Duc bunica în cabinet. Consult. E în dureri, dar suportă stoică. Fără să se plângă. Fără să facă mare caz. Fără să i se pară că boala ei e în centrul Universului. Bătrânii ăştia sunt făcuţi din alt aluat. Altă generaţie. Altă mentalitate. Multe avem de învăţat de la ei. Noi toţi ăştia care ne dăm rotunzi că le ştim pe toate. Noi ăştia care suntem tare dezorientaţi atunci când nu avem acces la net. Lucruri pe care nu le citim în cărţi. Lucruri pe care nu le găsim pe google. Lucruri pe care nu le simţim. Că nu ştim cum. Dau tratament bunicii. Îi fac şi un calmant şi o chem la control în ceva timp. Îmi văd în continuare de activitate. Azi e una din zilele alea în care s-au aliniat stelele şi funcţionează toate mufele cablate la actul medical.

 

***

 

România e o ţară a emoţiilor. De orice fel. Departe de toată bălăcăreala de fiecare zi. Departe de tot ce vedem la televizor sau citim în presă. Asta e ţara pe care nu o mai ştie nimeni. Ţara în care totul e o emoţie continuă. Păcat că nu toţi avem organul cu care să o simţim.

 

 

O părere la “Jurnal de cabinet – România ca emoţie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *