Jurnal de cabinet sau Moş Crăciun la Dispensarul SF…

E o iarnă urâtă. Fără zăpadă, fără ger, fără viscol. Doar ceaţă, umezeală şi un polei pervers care începe să afecteze rulajul unei maşini de origine scandinavă, obişnuită cu tot felul de condiţii vitrege. Port o oboseală imensă în vene. Pe bune. O oboseală care îmi afectează percepţia normală a lucrurilor şi care, sper, să nu mă facă să iau decizii greşite pe finalul ăsta de an.

Nu e foarte frig, cel puţin, nu după standardele mele. Bat aceleaşi drumuri zi de zi, îmi fac aceeaşi nervi, înghit aceleaşi frustrări. Când faci din nemulţumire un mod de trai, greu te poate convinge ceva sau cineva că viaţa, pe plaiurile astea mioritice pline de ciobani, poate fi trăită civilizat.

Dar e focul ăla din soba de la dispensar, mirosul de clor, mentă şi Davidoff de pe holuri, privirile bătrânilor care, din respect, se ridică de pe scaune atunci când intră medicul, căruţele trase de cai puternici, care aduc tot felul de oameni la consultaţie, că, deh!, nu avem toţi europenii nivelul de viaţă din Germania, să venim cu BMW-ul la cabinet. Şi mai sunt anumiţi copii cu ochi albaştri, limpezi, cu sprâncene groase, ştirbi, mucoşi, tunşi ca pe vremuri, cu breton, care vin singuri la dispensar când sunt bolnavi. Nu ca fiţoşii ăştia de la oraş, care de multe ori rămân şi nevaccinaţi, că, nah!, a citit deşteapta de mă-sa pe net că vaccinurile nu sunt bune. Toate gospodinele şi toţi tălâmbii îşi dau cu părerea despre medicină, au impresia că medicii habar nu au să trateze. Dar tot ei stau la cozi imense pe la popi vindecători, care cică fac minuni, sau pe la vraci care pun oase la loc sau desfundă arterele coronare. La ăştia nu cărâie, nu se dau atotştiutori. Asta înseamnă superstiţiile prosteşti cultivate din fragedă copilărie. Dragi oligofreni, Dumnezeu nu mai face minuni. E prea ocupat. Sau poate a plecat, scârbit de specia asta. Doar medicii vă pot salva viaţa uneori, vă pot alina suferinţele sau vă pot îngriji în cazul unor boli cronice.

Ţineţi cont însă că aceşti medici, puţini, obosiţi, prost plătiţi, nu sunt obligaţi să piardă timpul cu mofturile voastre. Adică, dacă vă curg mucii, luaţi nabii un paracetamol şi un ceai şi nu mai irosiţi timpul doctorilor, nu mai rupeţi farmaciile să vă cumpăraţi antibiotice. În fine, m-am săturat să tot fac educaţie pentru unii.

În cabinet e cald. E linişte. Am terminat consultaţiile şi fumez, aşa cum îmi place mie: cu picioarele pe sobă şi cu ochii în tavan. Privirea mea, însă, trece dincolo de atmosferă, spre graniţele sistemului solar.

Uşa se deschide. Intră o doamnă la vreo 50 de ani.

         Bună ziua, fac eu politicos.

         Bună ziua, domnu doctor. Ce liber e azi. Mă gândeam că trebuie să stau câteva ore până să vă vorbesc.

         A fost aglomerat de dimineaţă, dar mă mişc repede. Cu ce pot să vă ajut?

         Vreau să veniţi la mama. Ştiţi, ea e paralizată. Şi acum a făcut febră.

         Mergem. O secundă, să mă încalţ şi să iau aparatele.

Urcăm în Volvo. Conduc prudent. Drumul e alunecos. Ajungem. O casă bătrânească, văruită în alb. Din horn iese un fum gri. In curte, un faiton, fără cai, un câine slab, 3 găini, un curcan şi mult noroi. Mă murdăresc pe pantofi şi pe pantaloni, dar nu-mi pasă. Intrăm. O cameră mică, unde, pe un pat, stă întinsă o bătrână care, cum mă vede, cum începe să plângă. Cele două vorbesc în ucraineşte. Nu înţeleg. Apoi mi se explică. Eu sunt îmbrăcat în negru, am barbă de 3 zile şi bătrâna m-a confundat cu preotul. Aştept să se liniştească şi o consult cu mare atenţie. Dau tratament şi mă îndrept către uşă. Pe hol mă aşteaptă o altă bătrână, care mă roagă să trec şi pe la moşul ei. Nu o cunosc. Nu am văzut-o niciodată.

Mergem pe jos câteva sute de metri şi mă murdăresc şi mai tare. Intrăm. Dau cu ochii de un bunic extraordinar. În prima clipă am crezut e Emil Cioran. O asemănare uluitoare. Rămân mască. Nu poate respira. Are emfizem.

         Cea mai mare prostie, domn doctor, e fumatul. O viaţă întreagă am fumat şi uitaţi cum am ajuns.

Ce replica ar putea să-i dea un om care fumează uneori şi două pachete pe zi? Nu spun nimic. Doar consult, îl asigur că am câteva soluţii pentru el şi plec spre cabinet.

mos craciunÎntr-o cameră de la dispensar am grădiniţă. La şcoală nu aveau clase libere aşa că, la solicitarea primăriei, am pus spaţiul la dispoziţie. Îmi plac copiii. Glasurile lor răsună pe holurile cabinetului. M-am îmbrăcat în Moş Crăciun şi am participat la serbare, încercând să ascund sub costumul roşu petele de noroi ce îmi acopreau pantalonii şi pantofii, aşa cum şi noi, ca ţară, încercăm să ascundem sub o umbrelă europeană mizeria şi evul mediu în care trăim…

4 păreri la “Jurnal de cabinet sau Moş Crăciun la Dispensarul SF…

  1. Alina

    Si pe mine ma enerveaza idiotii care au impresia ca daca le toarna o baba cositorul sau pupa nu stiu ce moaste, o sa se vindece…… Parerea mea e ca de-aia au aparut medicii, sa nu mai trebuiasca sa pupam ciolane moarte de sute de ani ca sa ne vindecam :))))

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *