Mamă, du-mă la doctor…

Sunt situaţii în viaţa asta de nimic în care eşti forţat să iei decizia supremă: laşi totul în urmă şi pleci sau te resemenezi cu ceea ce reprezinţi pentru lume, pentru Univers.

Aşa începe povestirea mea Titan, lucrarea la care ţin cel mai mult pentru că am scris-o cu sufletul, dăruind bucăţi mari din mine cititorilor.

Sunt conştient că v-am produs frustrări prin tăcerea mea de pe blog, dar am acumulat multe în toată perioada asta. Trăiesc aceleaşi angoase, aceleaşi sentimente de milă şi de empatie pentru pacienţii mei. Dispensarul SF a fost confesiunea mea, a fost prezentarea unui mod de viaţă şi a unui mod de percepţie a unei Românii, a unei lumi nedrepte.

Voi mă ştiţi, nu? Iubesc copiii, iubesc inocenţa, rezonez cu suferinţa la un nivel nepermis unui medic. Sacrific de multe ori obiectivitatea unui act medical pentru rezolvarea unei probleme, fapt ce mi-a atras oprobiul colegilor şi zâmbetele condescendente ale specialiştilor care nu pot înţelege de ce vizitez eu bolnavii mei pe secţia lor.

La Iaşi, la examen, comisia, văzând modul în care consult, mi-a transmis: Se vede că eşti apropiat de bolnav. A fost cel mai frumos cadou, complimentul suprem.

Specificul meseriei mele mă face să observ pacienţii pe tot parcursul vieţii lor. Îi ştiu de mici, îi vizitez de când vin din maternitate.

Şi vin la cabinet într-o zi ca oricare alta. Parchez în faţa dispensarului, mă dau jos din Volvo cu aceeaşi ţigară în gură şi cu aceleaşi căşti de Blackberry pe urechi, în care Tarja îşi face magia. Beau acelaşi ceai de mentă dimineţa, deschid acelaşi laptop şi, ca de obicei, sfidez aroganţa halatului alb.

Şi se deschide uşa şi intră pacienţii. Şi consult calm, meticulos, atent. Şi cert mamele care nu au grijă de copii şi găsesc mereu calea de mijloc şi încalc regulile şi canoanele scolastice ale Manualui Merck atunci când tratez bolnavi terminali.

Şi mor de inimă şi de emoţie atunci când vine o mamă cu un copil grav bolnav care îi şopteşte dimineaţa: Mamă, du-mă la nenea doctor. Şi copilul are 5 ani şi are bronşită spastică şi abia respiră. Şi are ochi albaştri şi ştie, în inocenţa lui, că îi voi da injecţii. Şi ştie că va suferi. Şi ştie că nenea ăla care nu are halat va avea grijă de el. Şi mai ştie că, atunci când va fi mare, va trece pe la dispensar, fără să fie bolnav, doar pentru a strânge mâna medicului, mulţumindu-i, fără cuvinte.

Şi medicul îşi va mai aprinde un Davidoff, copleşit de emoţiile pentru care e şi va fi dispus să suporte orice privaţiuni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *