Poveste de Paşte…

Soare, sete, praf, şi suferinţa unui om ce a încercat să dăruiască semenilor săi o fărâmă de Divinitate. Nu L-au ascultat, nu erau pregătiţi pentru ceea ce vestea El. Mulţimea urla, soldaţii Îl biciuiau ca pe ultimul animal de povară, cerurile asistau, uimite, la îndrăzneala şi aroganţa acestei specii, cea pentru care Creatorul Suprem trebuie să privească sacrificiul Fiului Său.

Drumul era greu, iar fiecare pas era marcat cu o picătură din sângele celui ce îşi îmbrăţişa moartea, ştiind că este mai presus de ea. Slava Sa, Dumnezeirea Sa, era acum lângă Tatăl Său. A rămas doar un simplu om pentru că aşa a dorit, să absoarbă toată ura, toate defectele, toate răutăţile lumii şi să le simtă ca o umila creatură.

Biciul lăsa urme adânci în trupul Său, crucea imensă, grea, pe care o purta în spate se înfingea în carnea Sa, lăsând urme adânci. Spinii din cununa pe care i-o dăruiseră soldaţii Îi provocau broboane de sânge ce-I înceţoşau privirea. O imensă slăbiciune cuprinse trupul său chinuit.

Asta era răsplata pentru faptele făcute de El? Pentru că a vindecat bolnavii, pentru că a înviat morţii, pentru că a hrănit mii de oameni, pentru că i-a învăţat să se iubească, să se ajute? Asta era ceea ce primea pentru că a îndrăznit să vorbească despre împărăţia cerurilor?

El nu simţea ura pentru că nu ştia ce este, nu dorea răzbunare, pentru că aceste chinuri le vedea ca pe gesturi de iubire. Zâmbi chiar. În ce întuneric trăiau aceşti oameni… Se bucura că El a fost prima rază de lumină. După ce se va sfârşi totul şi El va potoli mânia Tatălui Său, lumea va renaşte, va înţelege mesajul Său, va fi slăvit şi ascultat.

Torţionarii Săi i-au văzut expresia şi s-au oprit câteva secunde din umilinţe. Unul dintre ei s-a apropiat şi L-a privit în ochi. Era un soldat care a văzut şi provocat multă suferinţă în cariera sa. Un timp au fost una şi aceeaşi fiinţă, călăul şi victima. Mulţimea a încetat să mai urle, privind înmărmurită la relaţia specială dintre cei doi. Într-un final, romanul şi-a dat jos casca, a aruncat sabia, şi-a desfăcut pelerina, a căzut în genunchi, a sărutat mâna celui care suferea, şi a trecut prin mulţime cu lacrimi în ochi. Nimeni nu a îndrăznit să-l oprească, dar oamenii plătiţi de Caiafa, dându-şi seama de ce anume ar putea declanşa acest eveniment, au început din nou să agite spiritele şi să arunce cu pietre în cel care a avut îndrăzneala de a-Şi spune Fiul Lui Dumnezeu.

Procesiunea a continuat, soldatul dezertor a fost înlocuit. Oricum nu va ajunge departe, braţul Romei îl va găsi şi-i va curma viaţa. Cel care i-a luat locul, dorind probabil să se facă remarcat, a scos un bici special, cu plumbi în capete, care smulgea fâşii mari de piele de pe spatele celui care, în ochii lui, era doar un condamnat.

Mulţimea era in delir la fiecare picătură de sânge care-i stropea. El însă nu ţinea cont de toate astea. Îi iubea pe toţi, deşi ştia că greşesc, dar tocmai pentru a îndrepta greşelile astea a fost El coborât din ceruri. Una din lovituri L-a făcut să scape crucea şi l-a proiectat la picioarele unei femei.

– Mi-e sete. Dă-mi să beau şi a ta va fi împărăţia cerurilor.

Femeia s-a uitat la El ca la un lepros şi s-a ferit de atingerea Lui. Bărbatul ce o însoţea L-a lovit puternic. Un copil a aruncat în El cu o piatră mare şi când a văzut că a reuşit să-I spargă buzele a râs încântat, arătându-i tatălui său ce a făcut.

A simţit atunci o mână pe umărul Său. O altă femeie, cu un păr lung, negru, l-a ajutat să se ridice, şi-a lipit ochii de buzele Lui, iar El a sorbit lacrimile ei.

Legământul cu omenirea a fost făcut prin gestul ăsta. Acum putea să se alăture şi în trup Tatălui. Lumea asta a fost mântuită.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *