Proiectul naţional „Primul câine”.

Vrând nevrând, trebuie să iau o poziţie publică în problema câinilor vagabonzi, organizaţi în haite pe străzile minunatei Românii, de care toţi se plâng, dar pe care nimeni nu vrea să o schimbe. Acest subiect a fost tot timpul unul deosebit de sensibil pentru că are o mare încărcătură emoţională. Ca în orice domeniu, există fanatici de ambele părţi ale gardului. Există ultraşii eutanasierii, care văd treaba asta ca pe o soluţie obligatorie şi imperios necesară. Există ultraşii „iubitorilor de animale”, care văd „căţeii” ca pe o minunată creaţie a unui Dumnezeu nepermis de absent în timpurile astea. Această categorie este foarte interesantă pentru mine. Mai există indiferenţii, care nu dau doi bani pe nimeni şi nimic şi pe care nu-i interesează subiectul. Din discuţiile mele cu multă lume, am dedus că mai există şi o cale de mijloc, la care aderă marea majoritate. O voi prezenta la final.

Orice s-ar spune, toată lumea e de acord că nu câinii sunt vinovaţi de faptul că trăiesc pe străzi. Vinovaţi sunt cei care permit şi încurajează lucrul ăsta. Câinele, ca orice animal, îşi apără teritoriul. Ca orice animal, în haită, este agresiv. Ca orice animale, câinii se adună acolo unde găsesc mâncare. Şi ca orice animal, răspunde cu agresivitate atunci când se simte în pericol sau are impresia că îi este încălcat teritoriul.

Ceea ce nu mulţi înţeleg este faptul că oraşele sunt construite de oameni pentru oameni. Nu pentru câini, nu pentru mâţe, nu pentru şobolani, nu pentru urşi, nu pentru şerpi şi alte dobitoace necuvântătoare. Dacă voiau oamenii să trăiască în mijlocul animalelor, rămâneau în peşteri sau păduri şi se bucurau acolo de compania acestor vieţuitoare. Că ne convine sau nu, orice societate are la bază reguli. Unele sunt scrise. Legile. Dacă le încalci te duci frumuşel la bulău sau scoţi din buzunar bani ca să-ţi plăteşti greşeala. Alte reguli sunt nescrise. Cele ale bunului simţ. Din păcate, dacă le încalci pe astea nu păţeşti nimic. Un oraş înseamnă o mulţime de oameni (la noi vorbim de o adunătură), care se organizează astfel încât să aibă condiţii uşoare de viaţă. Adică să beneficieze de drumuri ca lumea, să aibă acces rapid la un spital, la o unitate de pompieri, poliţie, justiţie, şcoală, biblioteci, teatre şi multe altele. De acord până aici? Bun. Alt motiv pentru care fiinţa supremă a lanţului trofic s-a organizat în oraşe şi state este siguranţa. Omul a vrut să nu se mai lupte cu intemperiile sau cu prădătorii, fie ei semeni sau animale. De aia a construit case şi ziduri. În ţările civilizate, în mare, aceste principii se respectă. Când vine vorba de Mioriţa, nu se mai respectă nimic. Şi asta nu e o boală a societăţii. E o boală a fiecăruia dintre noi.

Aşa cum vă spuneam într-un articol anterior, citând un prieten scriitor, nu mai există soluţii colective. Suntem forţaţi să găsim soluţii individuale. Şi asta tot din vina noastră. Din cauză că nu mai există opinie publică. Din cauză că ne umflăm muşchii doar pe net, în viaţa reală fiind doar o adunătură de pămpălăi dependenţi de salariul cu care ne plătim ratele (o altă formă de sclavie). Din cauză că nu mai avem modele. Din cauză că acceptăm tot ceea ce ni se întâmplă. Şi uite aşa, alunecăm uşor uşor într-un mod de viaţă în care primează legea junglei. Mie să-mi fie bine, pe restul nu dau o flegmă. Sună cunoscut? Atunci când statul, prin autorităţile locale, nu este în stare să-mi asigure (mie, cetăţean corect, plătitor de taxe şi impozite) nevoile de bază, adică lumină, căldură, apă, drumuri, şcoală, spital şi, DA!, siguranţă, e normal ca eu să mă preocup de toate astea singur. Pentru că-mi sunt vitale. Şi de asta se dă şi se ia şpagă. De asta unii se „descurcă” şi alţii crapă cu zile. De asta unii cu 3 clase au „succes” şi unii cu doctorate întind facturi de pe o lună pe alta.

În consecinţă, eu trebuie să am grijă ce profesori are copilul meu la şcoală. Eu trebuie să am grijă pe mâinile cărui doctor nimeresc. Eu trebuie să îmi cumpăr lanternă, ca să vin noaptea acasă. Că din părţi iluminat public la mine pe stradă. Eu trebuie să îmi pun centrală ca să am căldură şi apă caldă când e frig afară. Eu voi fi nevoit sa-mi fac generator de curent, că îndată îşi umflă muşchii EON-ul şi scumpeşte curentul cât vrea, fără să fie în stare să îmi explice ce plm plătesc pe factura aia. Eu trebuie să-i fut un cap în gură unuia pe care-l prind cu mâna în buzunarul meu, că până vine poliţia rămân în curul gol. Eu trebuie să îi zgârâi maşina prostanului care parchează aiurea, blocând o întreagă scară. Că are el jeep şi relaţii, aşa că autorităţile nu au ce-i face. Eu trebuie să-i scuip muia unui cretin care ascultă manele sau muzică populară la maxim, noaptea la ora 11, când copilul meu trebuie să doarmă, că are şcoală a doua zi. Că poliţia vine şi îi lasă o amendă în uşă. Amendă cu care ăla se şterge la cur, că doar statul nu-l dă în judecată să o recupereze şi se prescrie la un moment dat. Eu trebuie să dau la lopată pe drumurile înzăpezite ale patriei când mă duc la dispensar să consult bolnavi. Că ăia care ar trebui să facă asta sunt luaţi prin surprindere de nămeţi, crezând că-n decembrie înfloresc salcâmii, nu vine ger şi gheaţă. Eu trebuie să mă feresc de căcatul din parcuri. Eu trebuie să atrag atenţia posesorilor de animale că au obligaţia legală să fie dotaţi cu botniţă, punguţă şi lopăţică şi să facă curăţenie (cacofonie voită) după ce li se cacă patrupedul pe drum. Eu trebuie să îmi cumpăr tot felul de spray-uri sau soluţii ca să pot sta pe o bancă în parc vara, fără să mă muşte tot felul de insecte. Înainte se făcea dezinsecţie. Acuma pula. Şi tot eu, DA, EU!, trebuie să le fut şpiţuri în bot javrelor agresive, care populează strada pe care stau. Asta ca să pot intra în scară. Cu plasa de cumpărături într-o mână şi cu copilul în cealaltă. Şi multe alte chestii pe care trebuie să le fac tot eu. Ca să nu mai vorbesc de faptul că tot eu plătesc impozite ca să aibă statul ce să dea asistaţilor. Eu plătesc asigurare medicală de zeci de milioane pe an, ca să se opereze toţi „Costicii” coasiguraţi sau plătitori 3 luni ai unei asigurări de maxim 300 lei, dar consumatori de 3000 în câteva zile. Totul pentru statul social. Nu cumva eu trebuie să fac cam multe pentru a vieţui în oraşele din România? Mă simt ca un masturbat ambidextru.

Doamnelor şi domnilor, vă pun o întrebare simplă. Şi nu e o metaforă. Câţi dintre voi, nu contează sexul, vă doriţi să sugeţi pula, având o bere pe cap? Pe bune. Şi asta zilnic. Niciunul şi niciuna, aşa-i? Bărbaţii pentru că nu gustă poponăria şi femeile pentru că nu există sentimente la mijloc. Ştiu. Atunci de ce acceptaţi să fiţi îngenunchiaţi de statul ăsta? Că aşa face de o bună bucată de vreme. Vă îngenunchează şi vă dă la muie. Ba vă mai pune şi o bere pe cap ca să aibă după ce râgâi. Asa-i că-i umilitor? Dar totuşi voi molfăiţi în continuare.

Toţi se „descurcă”. De asta nu face nimeni scandal. De asta nu se vor putea găsi soluţii colective. Cine are sânge-n coaie trăieşte mult peste medie. Cine nu are e sodomizat cu regularitate. Şi asta pe banii lui. În fine. Dacă aşa vă place…

***

Ia să facem noi un program naţional aşa cum e „Prima casă” sau „Prima maşină”. Să-i spunem „Primul câine”. Guvernul, statul, să sprijine cu o anumită sumă de bani pe cei care adoptă un „căţel” de pe stradă. Ştiţi ce se va întâmpla, nu? În timp record ar dispare câinii comunitari. Pentru câteva zile. Până îşi vor încasa ăia banii. Apoi le vor trage un picior în cur noilor adoptaţi şi-i vor trimite din nou pe străzi. Asta e mentalitatea în societatea asta neolitică.

Nu sunt de acord cu eutanasierea câinilor, decât doar după ce toate celelalte metode sunt epuizate. Mergeţi fraţilor în Bucureşti seara pe străduţe lăturalnice. Să vedeţi acolo „iubire” pe bucile voastre din partea haitelor comunitare. Eu nu cred că există părinte care să stea să privească, fără să facă nimic, atunci când copilul lui e atacat. Marea majoritate a ultraşilor iubitori de animale nu au copii. De asta nu pot înţelege. E normal. Afecţiunea lor e canalizată pe altceva. În lucrarea mea genială „Cainii, leprele şi cancerul” (la pagina 4 pe acest blog) vă prezint anumite tipologii umane, care se încadrează în categoria asta. Atenţie! Nu generalizez! Acolo sunt situaţii particulare. Reale, dar particulare. Mă întreb dacă în marea lor „iubire” pentru viaţă şi suflete create de Dumnezeu ar fi de acord şi cu păstrarea pedofililor pe stradă. Că doar sunt şi ei fiinţe. Au suflet. Sunt oameni. Ai? Cum e aici? Marea majoritate a ultraşilor „urâtori” de animale au copii. De asta pun atâta pasiune şi fac scenarii de Rambo. Pe banii fiecăruia dintre noi trăiesc asistaţi, handicapaţi, bolnavi, politicieni, puşcăriaşi, medici, profesori şi multe alte categorii. Ăsta e statul social. Ce mai contează nişte câini? Că doar nu sunt cu milioanele. De acord. Luaţi-i de pe străzi în adăposturi. Că acolo e locul lor. Şi găsiţi o soluţie să-i hrăniţi şi să-i îngrijiţi. Pe mine nu mă interesează aspectul ăsta. Eu am dreptul, ca om şi cetăţean plătitor de impozite, la siguranţă şi curăţenie. Doar nu-i mai lăsaţi pe străzi pentru că eu şi alţii ca mine suntem obligaţi să ne apărăm de aceste haite. Şi omul în legitimă apărare, într-o situaţie disperată, poate fi mai periculos decât orice haită de „căţei comunitari” (aşa cum se exprimă unele schiloade afectiv când chişă ochii pe la televizor), inofensivi bineînţeles.

Nu sunt de acord cu cei care hrănesc câini prin parcări sau pe la scările de bloc, răspândind zoaiele lor. Că doar nu le dau hrană adecvată. Mie îmi place curăţenia. Nu vreau să suport purici şi duhoare de animale pe scara mea. Dar cum cei care sunt obligaţi să aibă grijă de nivelul meu de trai nu fac nimic, tot eu sunt obligat să le trag un şpiţ în cur foanfelor care se simt bine în murdărie. Eu merg la consultaţii la domiciliul pacienţilor. Şi sunt anumiţi oameni la care nu mă mai duc pentru că la scara lor sunt câte 3-4 câini umflaţi care muşcă pe toată lumea străină. Ce vină au bătrânii ăia că sunt anumite zoioase care cultivă starea asta de lucruri? Am încercat într-o zi să intru prin forţă. Am împărţit şpiţuri cu generozitate. Doar datorită pregătirii mele atletice, făcută în sala de box şi pe terenul de tenis, am scăpat nemuşcat. La scara aia nici poştaşul nu mai sună de două ori..

Că ne place sau nu, nu vom scăpa niciodată de problema asta. Pentru că nu vrem. Pentru că noi suntem „creştini cu frica lui Dumnezeu”. Ne facem cruci când trecem pe lângă biserici, dar înjurăm, minţim, furăm şi nu dăm doi bani pe aproapele nostru. Lasă că ne vede Dumnezeu că iubim animalele şi ne iartă toate păcatele.

Pentru mine soluţia e simplă. Luaţi-i de pe străzi şi faceţi ce vreţi cu ei. Nu mă interesează. Vreţi să-i ţineţi în adăposturi până când mor de bătrâneţe? Foarte bine. Vreţi să-mi puneţi o taxă, special pentru treaba asta? Foarte bine. Plătesc. Dar nu mă obligaţi să stau areactiv atunci când eu şi cei apropiaţi mie suntem în pericol. Pentru că voi răspunde cu o violenţă cu atât mai periculoasă cu cât e mai disperată. Şi să-l ferească Bărbosul pe ăla care îndrăzneşte să mă împiedice. Sau să-mi explice el sau ea mie că eu trebuie doar să mă uit cum copilul meu rămâne traumatizat şi muşcat.

Şi acum vă rog ceva pe voi, „iubitorii de animale” care hrăniţi javrele pe la scările de bloc sau/şi prin parcări. Să vă cereţi scuze faţă de părinţii ai căror copii au fost desfiguraţi de haitele de javre comunitare. Imaginaţi-vă că ar fi copiii voştri. Şi să ţineţi un moment de reculegere pentru copiii omorâţi de aceste haite şi pentru care nu se găsesc vinovaţi. Am eu un exemplu. Copilul de la Călineşti Enache, judeţul Suceava. Că am înţeles de la nişte pizde băloase (genul ăla de divorţate sau părăsite, cu păianjeni la cur, că nu le fute nimeni, în rest femei de o mare inteligenşă şi sensibilitate) că pe Ionuţ, copilul din Bucureşti, odihnească-sa în pace, nu l-au omorât javrele. Nu v-ar fi ruşine! Aveţi şobolani prin parcări, aveţi haite de javre în orice cartier, pe orice stradă, nu ştiţi să vorbiţi corect în limba română, dar vă boiţi ca matroanele sifilitice şi ieşiţi la televizor să-mi trageţi mie băşini cu iz dâmboviţean.

În concluzie mă doare direct în pulă ce faceţi cu javrele pe care le strângeţi de pe străzi. Sunt dispus să plătesc pentru cazarea lor pe viaţă. Că la câţi asistaţi car în spate, ce mai contează un câine? Doar nu mă mai obligaţi să-i văd pe strazi, în oraşele unde ar trebui să trăiască oameni. Aşa buboşi şi haini cum sunt ei. Şi nu mai daţi din clitorisul ăla ce vă ţine loc de pulă sau invers, spunându-mi că haitele nu reprezintă un pericol. Ba reprezintă. Şi încă unul foarte mare. La adresa copiilor, bătrânilor şi în general la adresa tuturor celor care nu se pot apăra sau fugi din calea lor.

2 păreri la “Proiectul naţional „Primul câine”.

  1. Maria

    Abordare tipic romaneasca a unei probleme comunitare – chibitam si condamnam de pe margine, responsabilizand si obligand pe altii la gasirea solutiilor. De asemenea, ne pastram absolut ignoranti in chestiunea abordata, dar consideram ca avem dreptul la opinii si sfaturi (absolut neavizate). Si, intr-un mod neaos romanesc si cu totul nesimtit, ii blamam pe cei care incearca sa faca ceva pentru rezolvarea problemei (se intelege ca ”babebe” care pe timpul, nervii si buzunarul lor vor lua cativa caini din strada sunt antisociale si urasc copiii, avand paianjeni la ”cur”, nicidecum nu ne vom gandi ca au dus la micsorarea numarului de caini comunitari, ca un singur caine preluat din strada inseamna mai putin cu 45.000 in cativa ani, ca acel caine ridicat putea musca 10 oameni dupa ce a invatat ca omul este dusmanul lui direct samd).

    Răspunde
    1. Vindecatorul Autor articol

      Doamna, se vede ca nu ati înțeles nimic din text, dar țineți morțiș sa mai și arătați public asta. Nu am zis nicăieri despre aia care adopta câini ca ar fi babe cu păianjeni la cur. Am zis de alea care hrănesc javre pe la scările de bloc sau prin parcări. Daca faceți parte din categoria asta, trebuia sa începeți comentariul cu scuze, asa cum am menționat la final. Dvs nu știți despre ce vorbiți. Eu pot emite păreri pentru ca-mi permite inteligenta, doamna. Va rog reveniți după ce înțelegeți textul. Daca aveti capacitatea asta intelectuala. Va mulțumesc.

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *