Răul, o mostră…

Ne despărţim cu promisiunea că îi voi povesti tot după ce se va mai lumina un pic cazul ăsta în care sunt implicat, iar el, cunoscându-mă, nu mă presează inutil. Intru în apartamentul meu micuţ şi sar la calculator. Caut trupa aia de metal ce poartă însemnele fotografiate de mine în biserică dar nu o găsesc. Încarc jpg-urile pe google şi atunci o minunată lume plină de turbaţi mi se dezvăluie. Tipi teribilişti ce fac o gălăgie uriaşă, tatuaje, tunsori, care mai de care mai fanteziste, lanţuri, costume de piele şi alte accesorii, inclusiv elementul comun: crucea răsturnată. Având în vedere că am fost fan Slayer, nu sunt foarte impresionat, dar dau drumul totuşi la o formaţie să îmi reamintesc senzaţii din tinereţe. Solistul avea o criză hepatică şi se pare că băiatul asta băuse ceva substanţe dubioase pentru că urla din toţi rărunchii. Eu meditez la diferite tratamente pentru el cât timp aştept să vină mâncarea comandată de mine la restaurantul meu favorit.

Împart masa cu tovarăşul meu Jack şi concep un plan, ce, în mintea mea aburită de alcool, părea perfect realizabil. După câteva ceasuri decid că e vremea să trec la acţiune. Mă schimb în haine negre, îmi îndes în buzunar o pereche de mănuşi chirurgicale, o lanternă minusculă, un cuţit elveţian ce seamănă cu un briceag şi piesa de rezistenţă: o sculă primită de la un fost puşcăriaş, pacient de al meu, cu care puteam deschide orice încuietoare. Nu prea par astea preocupări şi obiecte demne de un medic, dar v-am avertizat de la început că nu sunt un tip care joacă după reguli.

Sun la o firmă de taxi şi comand o maşină în faţa scării. Dispecera m-a asigurat că în 5 minute am mijlocul de transport, aşa că mai trag un gat de Jack, arunc telefonul pe birou, încui uşa şi mă evapor din peisaj.

După cum v-aţi dat seama, mă duc să vizitez încă o dată biserica şi să trag un ochi prin cripta familiei Costache. Taxiul mă lasă în faţa cabinetului. Intru şi iau cu mine sticla din inox, plină ochi cu Jack, pe care o ţin pentru situaţii de urgenţă, iar cea de acum e chiar o calamitate, aşa că îmi votez o duşcă pentru adulţi din preţiosul lichid.

Silenţios ca o felină mă îndrept spre biserică. Mă izbesc de sigiliul politiei, dar puţin îmi pasă. Intru prin efracţie şi îmi urez bun venit în lumea interlopă. Frumoase zile am mai ajuns. Mă rog, voi avea timp să mă gândesc la asta din spatele unor gratii, mult timp, dacă voi fi prins. Surpriza pe care o înregistrez când intru îmi şterge anxietăţile, pentru că s-a făcut curăţenie. După ce laboratorul de criminalistică şi-a făcut treaba, preotul a strâns tot, pentru a nu da naştere în sat la bârfe din cele mai fanteziste. Până şi semnele fotografiate de mine au fost şterse cu migală. De asemenea, au fost aduse alte icoane de pe care tot felul de sfinţi şi heruvimi, alături de cel care a propăvăduit iubirea aproapelui, mă priveau, aşa mi se părea mie, indignaţi de îndârjirea cu care sfidam toate canoanele unui bun creştin. Oarecum jenat şi sfios, decid că nu are sens să mai frec mangalul pe acolo , aşa că mă şterg cu radiera din locaţie şi plec spre cimitir.

Cripta familiei Costache era mare, zugrăvită frumos în alb, cu o uşă masivă din lemn de stejar ce mă provoca să o testez. Ce naiba? Dacă tot mă dau infractor, măcar să merg până la capăt. Adaug şi profanarea de morminte la lista ce va fi caligrafiată în cazierul meu. Nu ştiu cum se face, dar surprizele se ţin lanţ pentru mine. Întâi de toate, să vă fac nişte precizări: căsuţa asta adăpostea patru morminte, făcute din beton, fiecare lespede având gravată numele celui ce se odihnea sub ea. Fără doar şi poate, privirea mea, clară datorită lanternei, a fost atrasă de numele fizicianului. Ţineţi-vă bine: mormântul era închis, cimentat proaspăt. Ce dracu se întâmplă aici? De ce politia nu a venit să verifice pista asta? Întrebarea care mă punea în cea mai mare dificultate era următoarea: cum naiba voi ridica eu lespedea asta de câteva sute de kile? Îmi doresc foarte mult să văd ce anume acoperă. Acum să te văd supermanule, sportivule, mare detectiv ce te crezi, cum vei rezolva tu asta. Mereu mă motivez aşa în momente grele.

Cum ştiu că nu aveţi terci în cutia craniană, vă cer un sfat: cum dracu să fac? Ce aţi spus? Să încerc să pornesc tractoraşul pe care l-am văzut la intrare? Şi apoi? Aţi observat voi un lanţ gros în spatele criptei? Sunteţi de milioane, chiar mă bucur că scriu pentru voi.

O părere la “Răul, o mostră…

  1. Pingback: Invitaţie… « Blogul Vindecătorului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *