rodrog-promo

România ca un drog – fragment.

În statul ăsta social se încurajează “nemunca”. Nu ştiu dacă ăsta e un cuvânt corect, dar nu găsesc altul. Băi frate, cum unul stă pe acasă, cu cracii în sus, cum găseşte portiţe să fie asistat. Imediat îşi foloseşte “drepturile”. Şi primeşte ajutor social, primeşte subvenţie la căldură, primeşte alocaţie mai mare pentru plozii pe care i-a turnat fără să se gândească dacă are cu ce-i creşte. Că aşa fac mulţi. Se fut în draci cu maţele ghiorăind de foame. Apoi rag că sunt necăjiţi. Şi, normal, statul trebuie să ia atitudine. Cum? Din banii ăstora care-şi rup şalele muncind, că doar suntem stat social, nu? Uitaţi-vă numai cum e la pensii. Unul care are muncit 40 de ani are o pensie de tot rahatul. Altul care nu a muncit deloc are pensie socială, tot de rahat, dar are, da? Unde e dreptatea? Mergi să plăteşti birul ăsta care se cheamă asigurare de sănătate. E mai bine să nu fi plătit niciodată. Să vă dau un exemplu. Să spunem că acum câţiva ani ai plătit, da? Apoi nu ai mai putut sau nu ai mai vrut să plăteşti pentru nimic. Dacă vrei să te asiguri din nou plăteşti din urmă, cu penalizări, sume imense. Unul care nu a plătit în viaţa lui şi vrea să se asigure acum plăteşte sume derizorii. E corect? Cei care muncesc sunt cei mai futuţi. Şi cei mai futuţi dintre cei futuţi sunt ăia care au o afacere. Să vezi atunci taxe, controale, amezi şi alte kkt-uri din astea, de-ţi vine să închizi dracului tot şi să te faci şi tu asistat. Pentru mine e clar. Sistemul ăsta de sănătate e dus naibii. E muribund. De asta crapă unii cu zile prin spitale. De asta, dacă nu dai şpagă, eşti pielea pulii în faţa medicilor. De asta îi doare în cur pe toţi dacă tu trăieşti sau mori. Pentru că aveţi drepturi imaginare, dragi asiguraţi la sistemul de stat. Drepturi pe care nimeni nu dă doi bani. Ştiţi de ce? Pentru că tot doi bani plătiţi şi voi, dar consumaţi de zeci de milioane. Sunt de acord cu mulţi dintre cei care îmi spun că şi calitatea umană a medicilor, în multe cazuri, lasă de dorit. Dar ce-aţi vrea? Să fiţi pupaţi în cur într-un aşa sistem? Voi aţi pupa pe cineva în cur pentru doi lei? Treziţi-vă, dragi asiguraţi. Adaptaţi-vă. Altfel o să vă crape mamele, taţii, bunicii, copiii chiar, dacă mergeţi să-i trataţi cu mâna-n buzunarul plin numai de drepturi. Am văzut şi am auzit prea multe ca să mai pot da o şansă, chiar minimă, sistemului ăsta, ţării ăsteia. Societatea asta e suma tuturor defectelor noastre. Societatea asta e rezultatul calităţii slabe a învăţământului. E rezultatul şcolilor făcute doar pe bani. E rezultatul diplomelor false. E rezultatul modului în care ne furăm unii pe alţii.

***

Bătrâneţea vine cu suferinţă şi agonie. Uneori mă întreb cum e mai bine? Să te strângă Dumnezeu de tânăr sau să te lase să te bucuri de nepoţi, chiar dacă trebuie să suporţi chinuri, privaţiuni, umilinţe?

Zi de luni. Ziua pe care o urăsc. Ar trebuie să mai fie o zi liberă între duminică şi luni, pe bune. E vară. E frumos. Drumul e liber la primele ore ale dimineţii. Merg încet. Îmi place să văd câmpurile verzi şi oamenii care muncesc pe ele. Mai văd şi acum pe mulţi arând cu plugul tras de cai, ca-n evul mediu. Inchiziţia mai lipseşte. Mai văd cum seamănă cu mâna lutul în care ne vom întoarce toţi. V-am mai spus. La nici 30 de km de oraş este o altă lume. O lume îngheţată parcă în timp. O lume în care sunt alte valori, alt mod de a privi viaţa şi moartea.

Am mult de lucru astăzi. Nu mă plâng. Îmi place ceea ce fac. Încă mai am dragoste de oameni. Încă mai am empatie. Încă mai consider sacru halatul alb. Mă enervează în schimb tona de hârtii pe care trebuie să o fac lunar. Hârtii care îmi macină din timp. Timp pe care aş putea să-l aloc bolnavilor. În special vizitelor la domiciliu. Acolo pot să cunosc pacientul în mediul lui. De acolo îmi iau cele mai preţioase informaţii. Şi tot de acolo plec cu cele mai mari fracturi în suflet.

Casa e mare, curată, îngrijită. E linişte. Am venit la o bunică. Am trimis-o la anumite explorări şi când a venit o rudă cu rezultatele era să cad jos. Am lăsat tot şi am plecat spre ea. Bunica asta are aproape 90 de ani. Intru în camera unde stă. E întinsă pe pat. E îmbrăcată frumos. E curată. Miroase a săpun de casă şi a busuioc. Nu ştiu dacă are 50 de kilograme, cu indulgenţă. E galbenă. Dar un galben patologic. Are icter. Mai aflu că a căzut. I s-a făcut rău şi a picat pe beton. O doare şi un picior. Nu mănâncă. A vărsat de câteva ori. Mi s-au confirmat cele mai negre temeri. Cancer de cap de pancreas. La coapsă cred că a făcut o fractură pe os patologic. Ca să mă înţelegeţi: e posibil să fie o metastază osoasă şi acolo să fi cedat osul, secundar căzăturii. Recomand internarea. Măcar un drenaj biliar să-i facă la spital. Să nu facă tot felul de complicaţii din cauza icterului. Sunt refuzat pe toate planurile. Nu vrea. Că ea e bătrână, prea bătrână. Că la spital trebuie bani. Şi nu are. Că nu are cine să stea cu ea. Că moare pe masa de operaţie. Că nu se duce. Că să-i dau eu ceva tratament acasă. Bunica asta nu are pensie. Nu am mai întrebat de ce. Important e că are moşul ei şi poate fi coasigurată. Dau totul din mine. Încerc să o conving. Nu reuşesc.

De mâine încep tratamentul cu ea. Ştiu că nu am ce-i face. Ştiu că am mâinile legate. Ştiu care e evoluţia bolii. Am văzut-o de prea multe ori. Ce naiba să fac? M-am săturat de neputinţă. M-am săturat să asist neputincios. M-am săturat doar să manageriez suferinţa şi moartea.

Şi se va face iarăşi zi. Şi iar îmi voi toci roţile pe acelaşi drum. Şi iar voi lua în cap o mie de probleme. Şi iar voi supraveghea o perfuzie. Şi iar voi sta de vorbă cu muribunzi. Şi iar voi încerca să găsesc în ochii acestei bunici sau ai alteia o scânteie de rai. Şi iar voi încerca să privesc dincolo de boală. Şi iar mă voi întreba, pentru a nu ştiu câta oară, de ce nu m-am făcut eu ceasornicar. Şi iar voi aprinde a nu ştiu câta ţigară, încercând să dau vina pe fumul elveţianului Zino Davidoff pentru lacrimile care îmi vor umezi ochii. Însă nu ştiu pe cine să dau vina pentru lacrimile care îmi curg în spatele ochilor, în partea aia de suflet pe care încerc de multe ori să o îngrop. Şi nu reuşesc.

3 păreri la “România ca un drog – fragment.

  1. Eugen Constantin Sandru

    De la Iliescu incoace fiecare politician a furat ce a putut. Cei saraci au saracit si mai tare,au fost pacaliti la fiecare 4 ani cu cate o paine,o sacosa ,un pix,o bricheta etc….acum mai nou iti iau tensiunea,glicemia(tu nu mai poti de foame si de boli sa mergi pe trotuarele astea atat de desantate)si ei fura tara asta ca in codru.Tinerii de la tara si de la orase au luat calea strainatatii iar copii neocomunistilor fac scoli prestigioase peste hotare sa vina apoi sa fure ce mai este de furat si apoi sa pacaleascesca si sa oropseasca copii crescuti fara parinti si bunici bolnavi si suferinti de la orase si sate.Asta-i Romania,o tara bogata care cerseste din poarta in poarta.

    Răspunde
  2. Calina

    Tatal meu vorbea la fel. I-am auzit vocea in spatele textului. A suferit un AVC cu hemipareza in urma caruia nu a indeplinit punctajul pentru pensionare pe caz de boala. S-a imbolnavit prea tanar si, pana s-a schimbat legea, a stat un an fara niciun venit. In fata capelei, o familie de necunoscuti a venit la mine si mi-au zis cu lacrimi in ochi: „A fost medicul nostru si cum ne cunostea dansul, nu ne mai cunoaste nimeni”. O femeie pe care o vedeam pentru prima oara, a adus un buchetel de ghiocei „Dl. doctor m-a dus in brate peste apa pana la salvare, ca nasteam acolo in camp”. Un barbat fara 2 degete la mana stanga a venit cand nu mai era nimeni si a plans „Dl doctor mi-a salvat mana cand mi-am prins-o la gater”. Dl. doctor, tata.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *