944838_871855456262535_4254025170627332823_n

Semnul – povestire.

Străzi pustii. E toamnă. Frig. Plouă cu frunze şi cu stropi reci ce parcă abia așteaptă să se transforme în fulgi. Îmi place frigul. Îmi plac florile de gheaţă pe geamuri. Aerul tare cu gust de oţel. Albul ce devine orbitor în soarele sec al amiezii. Alb ce devine magic în lumina unei luni obosite de atâta nesomn. Am renunțat la mașină. Merg prin ploaie pe străzile unui oraș plictisitor. Dacă eram în timpul liber, în mod sigur alergam la ora asta, sfidând penumonia ce m-ar fi pândit în fiecare minut de efort. Din păcate pentru mine și din fericire pentru alții, meerg spre muncă. E ziua mea de voluntariat. Am intrat în programul ăsta de ceva vreme. O salvare pentru sănătatea mea mintală. Clinica spre care mă îndrept e una unde ajung doar cazuri sociale. Oameni care nu-şi permit de niciunele. Ce să mai vorbim de asigurare medicală sau medicamente? Noroc de fundația care finanţează acest spital pentru nevoiaşi. E ziua mea de consultații. Ma aşteaptă foarte multă lume. Am de vizitat bolnavii internați şi de coordonat o întreagă echipă.
Ajung cu un sfert de oră mai devreme. Aşa cum fac de fiecare dată. Mă întâmpină doi ochi negri. Vii. Calzi. Curioși. Plini de speranță, uneori. E Ana. Șefa de la chirurgie.
– Bună seara, îmi spune. Tu chiar vrei să te internăm? Cum vii pe jos pe vremea asta? Ești ud.
Ton dojenitor de femeie care chiar crede că îmi poate purta de grija mai bine decât o fac eu.
– Bună seara.
O privesc atent. De ceva vreme, încearcă să mi se bage în suflet. E foarte atentă cu mine. Avem ture comune. O admir pentru ceea ce poate face. Doar atât. Însă ea nu e genul de femeie care să accepte un refuz. Pare a fi convinsă că noi doi suntem destinați unul altuia. Nu am timp și nici disponibilitate să-i schilodesc iluziile. Nu azi. Dar, la naiba, aşa spun de fiecare dată.
– Nu te mai prosti, continuă. Ești prea important pentru multă lume ca să îți permiți să pățești ceva. Pentru unii ești chiar special.
Îmi face din ochi. Cred că e momentul să nu o mai menajez. Numai că ea nu-mi dă voie sa vorbesc.
– Ai pe birou fişele celor internați azi. Ai programul de consultații. Ţi-am pregătit un costum nou.
– Asta nu e treaba asistentelor? Tu chiar nu ai altceva mai bun de făcut decât menajul în cabinetul meu?
Râde.
– Am uitat să-ţi spun. Ordin de sus. Din cauza aglomeraţiei s-a decis că de acum înainte vor fi câte doi medici într-un cabinet. Cum suntem de gardă împreună de ceva vreme, mi s-a părut firesc să împărțim spațiul.
– Şi cum o să ne odihnim? E doar un singur pat acolo, fac eu pe naivul.
Îi joacă ochii în cap.
– Nu te știam aşa timid.
Tac. Mă îndrept spre cabinet. Vine după mine.
– Mi-am permis să aranjez un pic pe aici, îmi spune.
Intru. Un pic?! Totul e schimbat. Deh, mână de femeie. Biroul meu e atât de ordonat încât nici el nu s-ar mai recunoaşte. În dulap sunt două costume. Unul mai mare. Al meu. Roşu. Altul verde, mai mic. Al ei. În frigider e doar apă plată. Au dispărut sticlele mele de cola și cele două savarine pe care mi le aduce zilnic o infirmieră. Deschid sertarul. Surpriză. Niciun pachet de țigări. Mă duc în baie. Normal, au apărut tot felul de cosmetice. Plus o periuță de dinți în plus. A ei. Verde. Remarc şi patul aranjat la dungă, cu lenjerie albă pe el.
– Şi cât o să dureze această căsătorie a noastră?mă interesez eu pe un ton neutru.
– Până o să-ţi intre în cap că nu poți fugi la nesfârșit, îmi spune serios.
Dau din umeri și îmi aprind o țigară. Îmi suflă în brichetă.
– Nu aici. Dacă vrei să te otrăveşti, te rog să ieși în curte.
Nu ştiu dacă să mă amuz sau să mă enervez. Nu e nici prima și în mod sigur nici ultima care crede că, dacă-şi impune regulile, odată cu disponibilitatea fizică și emoțională mă va face să o accept în viaţa mea. Are noroc de ochii ăia negri şi calzi. Vii. Mi-e greu să îi sting acum.

***

Munca într-un spital presupune un mare consum nervos. Pe multe planuri. Şi o mare oboseală. Consultăm, internăm, tratăm. Cel care finanțează toată această operă de caritate este un personaj ciudat. L-am întâlnit o singură dată. Atunci când mi s-a propus colaborarea. Am aflat mai târziu că vrea să cunoască personal orice nou voluntar. Nu vorbește. Doar ascultă. M-a mirat faptul că își lua notițe. M-a invitat să iau loc în faţa lui. Apoi managerul spitalului a condus discuția. Domnul Damaris, aşa îl cheamă, a aprobat și la final mi-a strâns mâna. Atunci l-am privit și eu atent. Un tip la 50 de ani. Viguros. Sportiv. Plăcut. Asta până i-am întâlnit privirea. Am tresărit. A declanşat atunci în mine ceva ciudat. Un alt fel de percepţie. Parcă mi-a amplificat de zeci de mii de ori intuiţia. O fracţiune de secundă a durat. Atât. Apoi ochii i-au trecut peste mine părând a se fixa undeva, într-un loc nedefinit din spatele meu. „E mort pe dinăuntru”, am gândit atunci.
Am avut puternica senzaţie că trebuie să-mi mai comunice ceva, că a rămas ceva esenţial nespus. A ezitat puţin, după care s-a întors și a plecat. Abia azi, după doi ani, m-a sunat. I-am spus că sunt de gardă. M-a rugat să trec pe la el când voi avea timp. Mi-a dat un număr de telefon pe care-l pot folosi la orice oră.
La astea meditez fumând în curtea spitalului. Am o pauză. Ana operează. Cabinetul e gol. Aş fi putut face fum acolo, dar țin să fiu politicos măcar câteva zile.
E liniște. Fumul se topește în aer. A încetat ploaia. E răcoare. Nu mai am multe de făcut. E târziu. Mă gândesc la telefonul pe care l-am primit. Oare ce ar avea să-mi comunice un om atât de important și ocupat?
Intru în spital. Holurile sunt pustii. Miroase a dezinfectant. Mă îndrept spre cabinet. Cu toată invazia Anei, îl consider încă al meu. Mă aşez la birou. Desfac o sticlă de apă și deschid calculatorul. Nu am chef de citit. Pun muzică. Ochii mi se închid. Întuneric.
Șoapte. O mână fină pe obraz. Un parfum. Un sărut delicat pe frunte. Mă trezesc. Un zâmbet cald pe o faţă obosită.
– Puteai să dormi în pat. Nu păţeai nimic.
– Cât e ceasul?
– Şase. Ai avut o noapte obositoare?
– Nu. Rutină. Scuze că mă găsești aşa. Tu cum te-ai descurcat?
– O gardă grea. Complicaţii. Abia am ieșit din sală.
– Gărzi și gărzi. Uite, pun de cafea.
– N-am apucat să-mi aduc o cană.
-Îți dau să bei din a mea.
Se uită la mine curioasă.
– Deja împărțim lucruri?mă întreabă zâmbind.
– Sunt generos azi. Ghici cu cine mă întâlnesc mai târziu.
– Pune de cafea. Eu mă duc la duş. Las deschisă ușa și îmi povestești. Sper să fii atât de măgar încât să tragi cu ochiul, îmi spune râzând.
Nu îi răspund. Şi nici nu trag cu ochiul. Îi spun de telefon și invitație. Aroma cafelei invadează cabinetul. Vine lângă mine.
– Să mă ții la curent.
– Te sun după ce mă văd cu el. Poate ieşim în oraș.
– Îmi dai întâlnire?
– Da, răspund eu imediat. Avem întâlnire. Ținută de seară. Rochie lungă și pantofi cu toc.
Zâmbește.
– Nu sunt genul.
– Nu aveam niciun dubiu. Nici eu nu sunt tipul care poartă frac.
Bem cafeaua în tăcere. Îi sună telefonul. A început o nouă zi.

***

Spre bucuria mea, am reușit să dorm. Nu mult. Câteva ore. Dar au făcut minuni. Sunt ca nou. E amiază. Am programate câteva consultații, apoi sunt liber pentru marea întâlnire. Mă uit pe ecranul telefonului. Aşa cum bănuiam, e o întreagă ofensivă a Anei. Mă amuză chiar unele mesaje și mai ales emoticoanele. Ce a mai ajuns și comunicarea asta. Emoţii în desen. Sun la numărul primit. Îmi răspunde o voce plăcută.
– Domnul Damaris mi-a lăsat instrucțiuni în ceea ce vă privește. Vă rog să-mi spuneţi intervalul orar în care sunteți liber.
Stabilim împreună detaliile. Chiar sunt încântat de grija pe care mi-o arată acest domn. Sunt convins că e foarte ocupat. De asta prețuiesc fiecare clipă din timpul lui. Închid telefonul, termin cafeaua și plec spre cei câţiva pacienţi programaţi azi la cabinetul meu.
Aşa cum am stabilit, fix la orele 17 o mașină parchează în faţa blocului. Șoferul îmi deschide uşa. Îmi face semn că pot fuma, apoi pornește.
Ajungem. Apasă pe un buton și cele două porți masive se deschid. Urmează o alee. De o parte și de alta sunt copaci goi. Pe jos, covor de frunze. Parchează în faţa casei. Cobor. Urc cele câteva trepte de la intrare. Ușa se deschide. Apare chiar el.
– Îţi mulțumesc că ai venit, spune zâmbind și strângându-mi mâna.
– Eu mulțumesc. Am fost surprins.
– Sper că în mod plăcut.
– Bineînţeles.
Fără alte cuvinte, îmi face semn să-l urmez. În general, nu sunt impresionat de lucruri fără viaţă, dar acum trebuie să recunosc că mi-a plăcut ceea ce am văzut în acest, poate forțat spus, palat. Mă simte.
– După ce îți voi arăta ceea ce am de arătat, îți voi face turul casei și te voi lăsa să te bucuri de colecțiile mele.
– Aş fi onorat.
– Dacă vei mai vrea să rămâi, mai spune, abia auzit.
Mă țin după el. Coborâm câteva scări. E întuneric. Începe să se facă și frig.
– Scuză condițiile, dar nu se poate altfel.
Mai departe coborâm în tăcere. Pas cu pas. Treaptă cu treaptă. Am încetat demult să le număr. Se face din ce în ce mai frig. Mă abțin să-l întreb dacă nu ne îndreptăm spre un cavou. Mai coboară câteva trepte și se întoarce spre mine.
– De aici mergi singur.
– Până unde?
– De tine depinde.
Îmi strânge mâna. Simt cum îmi amplifică din nou intuiția. Încerc sa-i prind privirea. Nu reușesc.
– Nu ai nevoie de mine să-ţi confirm ce știi deja. Doar du la capăt drumul ăsta. Te aștept sus.
– Ţi-e frică? întreb. Nu te poți ascunde acum de mine.
– Eu sunt cauza pentru tot ce se va întâmpla de acum încolo.
Nu-l mai văd. A plecat. Sunt nehotărât. Să cobor sau să mă întorc şi să termin cu toată parapsihologia asta. Nu știu ce mi-a făcut, dar percep altfel tot ce e în jurul meu. A dispărut senzația de frig. Chiar întunericul îmi pare prietenos. Merg mai departe. Se termină treptele. Sunt într-un fel de beci. Percepția mea e la cote maxime. Intuiția e la fel. Pășesc atent. Simt, ştiu exact, merg spre un Cineva. Îl simt. Apoi îi disting silueta. E un copil. Nu pare să aibă mai mult de 9 ani. Stă drept. Cu o voce subțire mă întreabă:
– Mă iei cu tine acasă?
Rece. Nu-mi transmite nimic. E închis. Parcă e mort pe dinăuntru. El sau eu? Nu-mi inspiră nimic. Nici compasiune pentru că stă singur aici, nici bucurie că l-am salvat. Îl simt ca pe un obiect.
– Mă iei cu tine acasă?
Aceeași voce subțire. Fără emoție. Plată.
– Te iau.
Tace. Îmi întinde o mână. Se ţine de mine cât urcăm treptele. Ajungem la ușă. O deschid. Pășesc înăuntru. E lumină. Se oprește. Îi fac semn să intre.
– Mă iei cu tine acasă?
– Te iau.
Abia atunci intră. Îl privesc atent. Are haine curate. O pereche de pantaloni gri. Hanorac albastru închis. Are gluga pe cap. Şi-o dă jos. Îngheț. Ochii îi sunt complet negri. Nu are conjunctive. Două hăuri întunecate. Abia acum îmi transmite o stare de rău. Copilul ăsta e malefic. Ciudat. Sinistru. Nu mai vreau să stau lângă el.
– Te-am adus acasă. Eu plec.
Tace.
– Să vii să mă iei acasă.
Nu mai suport. Să se descurce Damaris cu el. Nu știu pentru ce a fost scenariul ăsta, dar nu-mi pasă. Nu-mi mai arde de colecțiile lui. A avut dreptate. Ies în faţa casei. Nu e nici șoferul, nici mașina. Doar întunericul. Plouă din nou. Îmi ridic gulerul pardesiului şi-mi aprind o țigară. O iau la pas pe aleea cu copaci goi.
***
Strada care duce spre apartamentul meu e plină de noroi. S-au făcut nu ştiu ce lucrări la canalizare, dar vremea nu a ţinut cont de asta. Încerc din răsputeri să nu mă murdăresc. Reuşesc. Urc treptele. Liftul e stricat demult. Oricum nu l-am folosit niciodată. Îmi place efortul fizic, iar până la etajul şase, unde locuiesc, îl simt din plin. Intenţionat mi-am lăsat telefonul acasă. Nu am vrut să fiu deranjat. Acum însă abia aştept să-l deschid. I-am promis Anei că ieşim în oraş. O sun. Îmi răspunde imediat. Clar era cu ochii pe ecran.
– Cum a fost? Ce a vrut marele şef? Ţi-a propus un alt post?
– Stai un pic. Prea multe întrebări. Îţi voi povesti.
Nu mă slăbeşte. Vrea să ştie tot. Nerăbdătoare creatură. Cu greu reuşesc să o temperez şi să o fac să-mi spună unde să vin. Peste jumătate de oră deschid uşa localului unde ne-am dat întâlnire. Constat cu plăcere că îi stă foarte bine şi haine de stradă. Eu am văzut-o până acum doar în costum de spital. Se ridică de la masă. Dau să o sărut pe obraz, dar îmi ia capul în mâini şi mă sărută pe buze.
– Să ştii că sărutul ăsta e o promisiune, îmi spune.
– De mine depinde dacă o vei onora, nu?
– Exact. Ştiam eu că eşti băiat deştept.
Tace. Îmi toarnă un pahar din sticla pe care a comandat-o. Ciocnim. O simt că abia se stăpâneşte. Nu o las să fiarbă.
– A fost cea mai ciudată întâlnire din viaţa mea, zic.
Ca la comandă, ne sună telefoanele. Numerele de la spital. Ştim amândoi ce înseamnă astfel de apeluri, mai ales la asemenea ore. Pe mine nu m-a luat prin surprindere vestea. Ana însă a paralizat de uimire. Da. Ştiam că Damaris va păţi ceva. Şi aşa cum mi-a spus, din vina lui.
– Mergem?o întreb.
– Da.
O iau de mână şi plecăm spre spital. Ajungem şi ne strecurăm cu greu prin marea de ziarişti, camere de televiziune, poliţişti şi bodyguarzi. Suntem imediat informaţi de personal. E la Reanimare. Într-o comă profundă. Ne schimbam în costumele de spital şi mergem să-l vedem. E adunată o întreagă echipă. Cei mai buni specialişti. I-am recunoscut pe unii autori ai tratatelor de pe biroul meu.
Explorările nu arată vreo modificare care să explice starea lui Damaris. Îi sunt susţinute funcţiile vitale doar artificial. E intubat. Arată schimbat. Chinuit. Mă îndrept către el. Îi iau pulsul din reflex, chiar dacă am monitoarele în faţă. Simt fizic cum mi se ascute intuiţia, urcând la cote maxime. Nu mai am nici o îndoială, la atingere omul ăsta îmi transmite ceva. Îi ridic o pleoapă. Ochiul e complet negru. Fără conjunctivă. Mă cutremur. Simt o mână pe umăr.
– Colega, te rog să nu te amesteci. Nu e pacientul tău.
Mă retrag. Continui să-l privesc. Brusc, îngheţ. De partea cealaltă a patului stă copilul pe care l-am găsit în beci. Aceeaşi ochi de întuneric. Se face frig.
– Ai zis că vii să mă iei acasă cu tine. De ce nu ai venit?
Nu răspund. Nu-mi pot dezlipi însă privirea de la el. Se apropie mai mult de Damaris. Monitoarele o iau razna. Semnele vitale se diminuează. Îl ia de mână. Totul se opreşte. Ca prin vis, văd manevrele de resuscitare. Ştiu că nu vor reuşi. Doi ochi complet negri. Linişte.
***
Stau în faţa spitalului, încercând să îmi explic cele petrecute acolo. Nu am nicio teorie. Cel mai tare mă enervează faptul că doar eu am văzut ce s-a întâmplat cu adevărat. Sunt convins acum că Damaris mi-a dăruit ceva și va dura mult timp până voi înțelege pe deplin ce. Sau cum anume să folosesc. Că de ascuns, mi-e clar că nu o pot face.
– Un ban pentru gândurile tale.
Vocea Anei.
– Cea mai proastă investiție, îi răspund.
– Am văzut cum te-ai schimbat la faţă acolo. Chiar aşa rău îți pare după Damaris?
– O să-ţi povestesc, spun eu. Hai să plecam de aici! Oriunde.
Mă privește surprinsă. Mă ia de mână. La naiba cu toate! Cu Damaris. Cu copilul ăla malefic. Cu toate percepțiile astea tâmpite. Nu vreau să mai știu nimic.
Mă las învăluit de aroma trupului ei. De sânii goi și plini care se revarsă pe pieptul meu. De buzele flămânde care mă caută în fiecare secundă. De viaţa ei. De tot ce înseamnă pasiune cu puls.
Sunt extenuat. Golit de orice gând, de orice energie. E lipită de mine. E fierbinte. Îi iau părul în mâini şi încep să vorbesc. Îi spun tot ce s-a întâmplat. Tot ce am văzut. Mă ascultă liniştită. Apoi îmi spune.
– Am coborât şi eu pe scările alea, dar nu am găsit nimic jos.
Tresar.
– Când? întreb.
– Cu ceva timp în urmă. Cred că vreo câteva luni. Nu mai ţin minte exact. Mi s-a părut ciudat Damaris. L-am văzut trist când i-am spus că nu am înţeles de ce m-a pus să fac asta.
Tac. Căuta Damaris să scape de o povară? M-a găsit pe mine să i-o port? Mă ridic. Mă îmbrac. O privesc. Nu-mi spune nimic. Mă înţelege.
Ies în noaptea rece. Îl simt. Mă aşteaptă. Mă ia de mână. Mergem acasă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *