facebook-20151225-205819

Strigoiul – povestire.

– Sunteţi de la ziar, nu?

Mă uit la el. E înalt. Slab. Cu o barbă deasă. Poartă o geacă verde, blugi uzaţi, cândva albaştri şi pe cap un fes negru. E beat sau mahmur, nu-mi dau seama. Duhneşte a tutun ieftin şi a alcool şi mai ieftin. Cred că metilic.

– Aşa a zis mătuşa. Că v-a citit în ziar.

– Mai scriu pe la ziar uneori, dar nu sunt ziarist.

– La ziar scriu ziarişti. Aşa le zice.

Mă priveşte cu superioritate. Adică să nu-l prostesc eu pe el, că ştie mai bine. Sincer să fiu, nu am nici timp, nici nervi să îi explic.

– Bine, sunt de la ziar. Şi ce e cu asta?

– Am să vă zic ceva. Am un caz.

Îl privesc atent, încercând să-mi stăpânesc râsul.

– Aha. Despre ce e vorba? Extratereştri? Lumini ciudate? A venit Iisus?

Se uită cu un fel de milă la mine.

– Nu. Un strigoi. La noi în sat. Toţi tac, nu vor să vină să vorbească despre asta, cică o să râdă lumea de noi. Dar eu mi-am făcut curaj să vin să vă spun.

Curajul lui se măsoară în sute de rachiu, se vede de la o poştă. Ezit între a-mi vedea de drum, a-l trimite să reclame la DNA sau a-l asculta. Mă uit la ceas. Şi aşa a fost o zi plictisitoare azi. Poate mi-o înveseleşte nea Caisă ăsta.

– Am o oră liberă, zic. E ziua ta norocoasă.

Ştiu că trebuie să-i dau şi de băut ca să aud povestea strigoiului, dar nu mai contează. Ori cu rachiul de la mine, ori fără el, tot alcoolic este. Se luminează la faţă. Îmi aprind o ţigară şi-i fac semn să mă urmeze. Bodega în care intrăm e exact genul de stabiliment în care mi-am băut minţile în tinereţe. Fum. Miros ascuţit. Jeg. La mese serveşte o fiinţă trecută bine de 50 de ani. Grasă. Cu un păr dezordonat şi nespălat de prea multă vreme. Are un nas proeminent ornat cu o imensitate de neg. Ochii de un albastru spălăcit se preling peste obişnuiţii localului. Creatura asta pare să-şi fi petrecut viaţa numai prin bodegi. Ne aşezăm. Scaunele sunt reci. Trag scrumiera şi aprind o nouă ţigară. Pun pachetul pe masă şi-l invit pe tovarăşul meu să se servească. Fac semn matroanei din spatele tejghelei. Vine.

– Ce doreşte domnii?se interesează cu un glas ca o mie de sticle sparte de un buldozer.

– Domnii doreşte un rachiu de calitate. Nu te zgârci, că nici eu nu mă voi zgârci la bacşiş.

Dă din cap şi se îndepărtează. Mă uit la cel cu care am venit. Îmi întinde o mână.

– Marin mă cheamă, domnu’ ziarist.

– Bine. Pe mine mă ştii, închei eu rapid formalităţile.

Apare rachiul. S-a mişcat repede ipochimenul. Pune pe masă două pahare curate şi o sticlă de coniac. Desface apa minerală şi cola. Nu se oboseşte să-mi arunce vreo privire.

– Serviţi cu plăcere, îmi aruncă aşa în treacăt.

Torn în pahare.

– Ia, măi Marine, zi tu acuma ce naiba te bântuie.

Nu se grăbeşte. Se uită la pahar. Îl duce la gură şi-l dă peste cap. Parcă bea compot. Îl pune la loc gol. Îşi aprinde o ţigară din pachetul meu, trage două fumuri şi începe.

– Domnu’ ziarist, eu stau în sat de mic. Am văzut tot felul de lucruri. Minuni ale lui Dumnezeu. Nu vă mint. Am văzut cum au găsit un înecat cu un colac făcut de vădane. Cum se liniştesc muribunzii după ce le citeşte preotul. Am văzut apă sfinţită de acum o sută ani. Am văzut multe.

– Sunt lucruri care nu au explicaţie. Am auzit din astea. Cum e cu vârcolacul?fac eu curios.

– Cum e? Jale. Apare în fiecare noapte.

– Şi ce face?

– Nu ştiu, că n-am ieşit să văd. Dar urlă câinii într-un fel că-ţi ridică părul din cap.

– Aşa. Şi?

– Şi obligatoriu a doua zi se găseşte un animal cu gâtul muşcat şi golit de sânge.

Îi umplu din nou paharul. Cu mâini tremurânde îl apucă şi îl dă peste cap. Cine ştie? În mintea lui poate sunt adevărate toate astea. Elucubraţii de alcoolic în mod sigur.

– Bine, măi Marine, ce vrei să fac eu? Să scriu la ziar despre asta?

– Pe noi nu crede nimeni, dar pe matale, om cu carte, te va asculta cineva. Şi poate vor veni ceva specialişti să rezolve nebunia asta.

Specialişti în ce? În vârcolaci? Mă abţin să-l iau la mişto.

– Bine. O să vin acolo să văd despre ce e vorba.

Nu ştie cum să-mi mulţumească. Dă să se ridice în picioare, dar nu reuşeşte decât să cadă pe spate cu tot cu scaun. Năsoasa ne priveşte de la tejghea. Marin dă din mâini pe jos ca un cărăbuş. Îl ridic. Termină sticla de băutură făcând planuri. În câteva zile voi fi în satul bântuit.
***

E toamnă. Nu aia pe care o descriu poeţii melancolici. Tare i-aş invita eu pe ăştia într-un sat de munte. Să înfrunte glodul, drumurile aproape inaccesbilie, frigul şi ploaia asta măruntă care ţi se prelinge până în suflet. Noroc că m-am îmbrăcat ca lumea. Bocanci, mănuşi, haină impermeabilă. Am ajuns în sat cu o căruţă. Că nu se poate cu maşina. Sat uitat de lume şi, se pare, şi de Dumnezeu. Ne mai mirăm că superstiţiile devin mod de viaţă. Aşa zisul drum e de fapt o masă noroioasă, gata să te înghită imediat ce faci imprudenţa de a te aventura pe-acolo. Noroc de căruţă şi de caii ăştia puternici.

– Tot satul vorbeşte numai despre matale, îmi zice Marin. Primarul v-a aranjat o cameră la el acasă.

Deja mă simt de parcă aş fi preşedintele ţării. Aprind o ţigară.

– Mai avem mult?întreb.

– Ajungem îndată.

Ştiu eu ce înseamnă la ţară îndată. Îmi văd de ţigară şi mă las năpădit de gânduri. Sincer să fiu, mă ia cam cu fiori ziua în satul ăsta, e ceva ciudat şi nu înţeleg ce. Îmi închipui ce senzaţii te pot apuca noaptea. E o atmosferă apăsătoare. Mă străfulgeră explicaţia. E pustiu. Niciun om pe stradă. Nicio mişcare prin curţi. În spatele ferestrelor, ici, colo se mişcă uşor câte o perdea. Parcă ar sta toţi baricadaţi după uşi. Satul ăsta chiar e terorizat. Să nu fi fost vorbele lui Marin fabulaţii de alcoolic?
Am topit jumătate de pachet de ţigări până când am ajuns la casa primarului. Nu se deosebeşte cu nimic faţă de restul. Marin opreşte căruţa la poartă.

– De aici mergeţi singur. Eu mai am multe de făcut, că îndată se întunecă şi treaba nu aşteaptă.

Deschid poarta. Intru. Nu mă întâmpină nimeni. Înaintez. Ajung la uşă. Bat. După ceva timp aud o încuietoare. Se deschide. În faţa mea stă un om solid.

– Bună ziua, zic.

– Bună ziua şi dumneavoastră, îmi răspunde. Intraţi.

Nicio lumină aprinsă. Începe să mă irite toată această situaţie.

– Vă mulţumim că aţi venit, îmi spune primarul. Noi suntem aici izolaţi de lume. Nu avem nici doctor, nici preot, iar poliţistul, de când i-a fugit nevasta cu unul la oraş umblă numai beat. Nu ştim cu ce avem de a face şi nu ştiu unde să mă duc să spun. Ne-am gândit că dumneavoastră, de la ziar, o să vă lămuriţi ce este şi o să ne puteţi ajuta. Soţia v-a pregătit o cameră. După ce vă acomodaţi, veniţi la masă. Sunt sigur că sunteţi flămând.

Îi mulţumesc şi mă las condus. Camera e simplă. Spartană. Întocmai ca mine. Îmi place. Mă dezbrac. Îmi pun rucsacul pe un scaun şi mă uit pe geam. Începe să se întunece. Într-un colţ este un lighean de tablă. Alături, o căldare, o cană de tablă şi un săpun. Plus un prosop alb. Mă spăl pe mâini şi pe faţă. Mă schimb. Sunt gata de partea a doua a serii. Şi mi-e o foame de lup.

Niciodată nu am mai mâncat într-o aşa tăcere. Oamenii ăştia sunt la limita psihozei. Ce dracu i-a făcut să ajungă în halul ăsta? În timpul mesei am schimbat câteva vorbe de politeţe. Atât. Însă celebra ospitalitate românească s-a văzut în ceea ce era pe masă şi în vinul roşu. Rece ca gheaţa.

– Voi ieşi puţin pe afară. Nu vreau să fac fum în casă, spun.

Primarul mă priveşte cu ochi mari.

– Sunteţi sigur?

– De asta am venit, nu?

Îmi dă o cheie.

– Să nu staţi prea mult.

Zâmbesc. Îmi iau haina şi ies în noaptea rece.

***
Dacă pe timpul zilei mai era suportabilă tensiunea, în întuneric totul pare sinistru. Iluminat public nu există. Semnal la telefon din părţi. Am aflat că există doar un telefon fix la primărie. Îmi aprind o ţigară şi mă uit pe drum. Tare aş vrea să fiu martor la fenomenul care i-a înebunit pe toţi. Ăştia sunt oameni de la munte, puternici, nu gâşte leşinate şi anemice. Bine că mi-a trecut prin cap să-mi iau şi cizme de cauciuc. Ploaia s-a oprit. Ies din curte şi mă ofer glodului. Înaintez cu greu. După ce că nu e nicio lumină pe la geamuri, mai e şi un cer fără urmă de stea. Întuneric total. Nu mă descurajez. Chiar îmi spun că e mai bine aşa. Poate apare ‘strigoiul’ mai repede şi am timp şi eu să dorm în noaptea asta. Sunt surprins că toţi oamenii preferă să se ascundă în loc să ia problema în mâini. Merg pe lângă un gard. Mă opresc o secundă să-mi aprind o altă ţigară. Păcătos obicei. La naiba. Brusc se dezlănţuie iadul. Câinii urlă a moarte şi pustiu. N-am auzit în viaţa mea asemenea vuiet sinistru. Simt cum mi se ridică părul, la propriu. Uimire, groază, dar şi curiozitate. Un singur cuvânt îmi vine în minte. Demonic. Asta e ceea ce se întâmplă acum. Înţepenesc. Îmi impun să-mi păstrez controlul. Să privesc cumva din afară tot fenomenul. Mă fac una cu gardul. Nu am nimic de pierdut. Doar viaţa sau sănătatea mintală. Demult nu mai dau doi bani pe ele.
Prin perdeaua groasă de nori se iţeşte un colţ de lună curioasă. Câteva raze de lumină împrăştie diamante în ploaia adunată în urmele adânci de cizme din glod. Deodată îl văd. Imens. Negru. O umbră fără forme precise. Se mişcă repede. Câinii au amuţit. E o linişte de cavou. Se face şi mai frig. Tremur. Vine spre mine. Mă mişc şi eu spre el. Ne contopim. Nu-mi mai e frică. Nici frig. Se depărtează. Dau să plec după el, dar picioarele nu mă ascultă. Parcă sunt paralizat.
Şi dintr-o dată totul reintră în normal. Câte un câine mai latră când şi când, dar natural. Nu urlă. Parcă s-au aprins şi lumini la câteva case. Au început să bată clopotele. Satul revine la viaţă. Mă bucură asta. Nimeni nu iese însă pe drum. Oare de ce? Mă enervez şi încep să urlu. Câinii latră din nou. Eu urlu mai tare. Infern. Aud un zgomot în spate. Dau să mă întorc. Nu apuc. Cad în nesimţire. Întuneric.

– Ăsta nu e strigoiul.

– Păi ce căuta pe drum?

– Ăsta e ziaristul.

Deschid ochii. Văd stele pe bolta cerească. O durere cumplită în ceafă mă împiedică să mă ridic. Stau câteva minute întins pe spate. Privesc multe feţe adunate în jurul meu. Printre ele, cea a lui Marin. Jenat cumva, dă drumul la scândura pe care o avea în mâini. Zâmbesc amar. Se uită la mine cu o privire de câine bătut. Îi pare rău. Ce să mai spun eu?

***

Dimineaţă. Am un cap greu. În ceafă am un cucui de toată frumuseţea. Mă ridic anevoie din pat. Ajung cu mari eforturi la ruscascul meu. Găsesc ce caut. Două pastile care fac minuni. Zicea doctorul să nu le iau pe stomacul gol. Îl ignor, aşa cum fac de obicei. Mă uit la ceas. E ora 7. Cam devreme pentru gusturile mele. Mă întind din nou în pat aşteptând să-şi facă efectul medicamentele. Adorm. Un somn de epileptic. Greu. Fără vise. Fac ochi din nou la o oră normală. Adică 11. Nu mă mai doare nimic. Am renăscut. Mă spăl în ligheanul de tablă. Mă schimb şi ies în căutarea unei cafele. O găsesc în bucătărie. Din fericire, sunt singur în casă. Oamenii ăştia încep ziua devreme şi au multe treburi. Ştiu ce am de făcut. O plimbare prin sat. Nu ma gândesc încă la evenimentele de aseară. Chiar sunt tentat să cred că am avut halucinaţii. Ies din nou pe drum. Acelaşi noroi. Măcar nu mai plouă. E rece. E aceeaşi atmosferă ca ieri. Umblu ca bezmeticul afundându-mă în mocirla de pe drum. Străbat satul dintr-un capăt în altul fără să văd vreo mişcare prin curţi. O iau spre primărie. Trebuie să fie cineva acolo. Este. Nimeresc în plină şedinţă. Tac toţi când mă văd.

– Sunt bine, în caz că vă puneaţi întrebări.

După moacele lor surprinse îmi dau seama că nu-şi puneau. Iau loc pe un scaun liber. Îmi cuprind capul în mâini şi mă uit la cei adunaţi acolo.

– Prima dată când am auzit de ceea ce se întâmplă aici am crezut că e o glumă de alcoolic, încep cu glas domol. După evenimentele de aseară nu mai cred asta. Satul vostru, comunitatea de aici, are nevoie de ajutor. Până la a scrie despre ce se întâmplă, trebuie să-mi mai clarific câteva aspecte. Vă rog să-mi spuneţi de cât timp se întâmplă fenomenul ăsta. Dacă au fost şi nopţi de linişte. Dacă povestea asta cu animalele sfâşiate la gât e reală. Eu am fost pe drum aseară. Nu m-am confruntat cu nimic fizic, palpabil. Doar cu o stare de frică dusă la extrem. Atât. Nimic spectaculos în rest.

Tac aşteptând răspunsuri. Mi se oferă. Tabloul nu e chiar plăcut. Teroarea s-a instalat de trei săptămâni. De fiecare dată doar noaptea. De fiecare dată durează câteva minute. Mai aflu că e prima dată în istoria satului, când se întâmplă aşa ceva. Nimeni nu are curaj să iasă din casă.

Mi-e suficient ce am aflat. Ies din nou pe drum. Dau cu ochii de Marin.

– Vă rog să mă iertaţi, îmi spune el, cu ochii în pământ.

– Stai liniştit, Marine. Te-ai speriat. De unde naiba să ştii că eram eu pe afară? Dar, între noi fie vorba, ce dracu a fost în mintea ta să ataci un strigoi cu scândura?

Face o faţă uimită. Clar că nu şi-a dat seama ce tâmpenie a făcut. Ăsta e omul simplu. Guvernat de instinctul primar. Prieten cu ciomagul. Din cele mai vechi timpuri. Mă umflă râsul.

– Hai să terminăm cu prostiile. Suntem în regulă. Du-mă la crâşma din sat.

Cuvântul magic care-i declanşează bucurie.

– Să ştiţi că pe aici nu e ca la oraş. Nu avem franţuziste.

– Ce nu aveţi?

– Franţuziste. Băuturi fine.

– Nu contează. Hai să vedem ce aveţi.

Intrăm în bodegă. E frig, fum şi, ciudat, linişte. Nu e obişnuita zarvă din crâşmele din oraş, deşi e trecut de amiază. Aşa o fi în toate satele sau doar aici, în cătunul strigoiului?
O singură masă e ocupată de un moş care mai mult doarme decât e prezent. Are în faţă un pahar cu un lichid incolor. Moţăie cu un chiştoc aprins între buze. Sosirea noastră îl trezeşte. La timp. Altfel risca să-şi dea foc la mustaţă. Se uită la mine lung. Dau din cap a salut şi mă aşez cu Marin la o masă. Împărţim un rachiu, care, spre surprinderea mea, e aromat şi bun la gust.

– Asta e băutură naturală, nu chimicalele de la oraş.

– Da, Marine. Până ajunge capitalismul şi la voi. Şi vă invadează supermarket-urile.

– Nu se va întâmpla asta.

– De ce?

– Suntem prea săraci. Abia de ne ducem zilele de la o pensie la alta, n-au ăia ce să câştige cu noi.

Mi-e milă de el. Mi-e milă de toţi oamenii ăştia. Nu pentru ce li se întâmplă acum. Sunt sigur că există o explicaţie. Mi-e milă pentru viaţa pe care o duc. Nu s-a schimbat nimic în lumea asta. Oamenii au rămas împărţiţi tot în două categorii. Şerbi şi boieri. Din când în când mai există excepţii şi câte un şerb mai ajunge boier. Şi invers. Dar tabloul general rămâne la fel ca în ziua Zidirii. Mă uit la Marin. Om simplu. Sincer.

– Marine, cine e moşul ăsta?întreb.

– Nea Vasile e veteran de război. S-a dilit de când a stat prizonier la ruşi. Nu e cu toate acasă, îmi spune el serios.

– Ia cheamă-l încoa’ un pic.

Se conformează. Moşul aterizează la masa noastră. Îi umplu un pahar. Dă din cap a mulţumire şi îl bea rapid. Se uită la mine. Nu ezit. Sunt generos. Acelaşi ritual. Nu se lasă până nu se anesteziază complet. Îl abordez.

– Moşule, ia zi-mi, ai mai văzut aşa ceva în sat?

– Dracul cu o mie de feţe.

– Poftim?fac eu curios.

– Dracul cu o mie de feţe. Apărea uneori în lagăr. Nimeni nu ştia ce e.

– Şi cum aţi scăpat de el acolo?

Tuşeşte. Se îneacă. Chiştocul din colţul gurii ajunge în paharul lui Marin. Moşul e vânăt. Mă ridic rapid şi-i trag un pumn după ceafă. Îşi revine.

– La vârsta mea, aerul ăsta de munte nu-mi mai face bine, zice el filozofic.

Mă abţin să-i spun că poate alcoolul şi fumul de ţigară nu-i fac bine, dar cine sunt eu să contrazic un respectabil veteran?

– Cum aţi scăpat?repet.

– Nu scapă nimeni. A plecat fără ca noi să facem nimic. În afară să ne pierdem minţile.

Îşi aprinde o nouă ţigară, o fixează între buze şi adoarme. Ce nume! Dracul cu o mie de feţe. Deja jurnalistul din mine simte subiectul. Abia aştept noaptea. Cred că sunt singurul din sat aşa nerăbdător.
***

Viaţa în satul ăsta decurge după un ritual anume. Zilele seamănă între ele ca două picături de rachiu. Că de apă nu poate fi vorba, în asemenea condiţii vitrege. Nu sunt genul care să comenteze prea mult despre viciile altora. Asta pentru că am sau am avut şi eu destule. Sunt surescitat. Întunericul pune stăpânire încet, încet pe sat. Nu am răbdare să stau la masă. Nu plec de aici până nu lămuresc ce anume e dracul ăsta cu o mie de feţe. Nu mă ating de vinul lăsat cu generozitate în camera mea. Vreau să am mintea limpede şi simţurile ascuţite.
Ies pe drum. Nu mai plouă. E întuneric. Mă simt bine. Mocirla se pare că mi-a devenit tovarăşă credincioasă. Va veni şi ziua în care ochii mei se vor îndrepta mai mult spre cer decât spre lut. Până atunci însă mă complac în ceea ce meleagurile şi vremurile astea mă forţează să trăiesc. Aprind o ţigară. Fumul mă zgârie pe gât. O stare de calm pune stăpânire pe mine. Ştiu la ce să mă aştept. Sprijin un gard. Acelaşi cer înnorat ca şi seara trecută. Aceeaşi beznă. De data asta însă frigul pune stăpânire pe mine cu câteva clipe înainte de a începe nebunia. Câinii urlă. Frică. Teroare. Demenţă. Îngheţ. Luna şi-a făcut loc printre nori, anume parcă pentru a încerca să mă facă să-mi pierd minţile mai repede. Îl văd. Umbră imensă. Trece din nou pe lângă mine. Mi-e frig. Mă lupt cu instinctele pe care milioane de ani de evoluţie mi le-au întipărit în subconştient. Se opreşte o clipă. Din nou trece prin mine. Se îndepărtează. Cu un mare efort de voinţă, nu mă las pradă paraliziei. Vreau să merg după el.
Pas cu pas. Secundă cu secundă. Mă ţin după o mare umbră pe care lumina rece a lunii mi-o desenează clar. Câinii nu mai urlă. Suntem doar noi doi mergând spre pădure. Nu ştiu care din noi e mai întunecat. Care a fost în mai multe abisuri. Ştiu doar că trebuie să-l ating. Să trec eu prin el. Să-i simt viscolul. Să ştiu sigur că nu sunt eu strigoiul, dracul cu o mie de feţe. Se păstrează permanent la vreo zece metri în faţa mea. Nu-l pot ajunge. Nu încă. Aşa simt. Mă duce unde vrea el. Raţional îmi dau seama că fac o mare tâmpenie, care mă poate costa viaţa. Într-un sat de munte, noaptea, pe un drum pe care nu-l cunosc. Urmărind ceva ce poate fi foarte bine doar o plăsmuire a minţii mele. Urcăm spre pădure. Am ieşit din sat. Norii fac glume proaste. E din nou întuneric total. Nu-l mai văd. Mă panichez. Merg din inerţie pe aceeaşi direcţie. Îl simt. De fiecare dată când ne-am apropiat, mi s-a înteţit frigul. Un ger care pune stăpânire pe mintea şi fiecare fibră din fiinţa mea. Suntem la marginea pădurii. Respir greu. Efortul e mare. Nu vreau să abandonez. E aproape. Foarte aproape. Mă aşteaptă. Lumina lunii. Inima îmi bate cu putere. E la un metru de mine. Imobil. Nu ezit. Trec prin el. Abia acum simt ce înseamnă cu adevărat groaza. Iadul amplificat de milioane de ori. Întuneric. Urlete. Mii de suflete care imploră să fie eliberate. Mii de tânguiri, pe mii de voci. Mii de ace care îmi împung carnea. Mii de moduri de a muri. Mii de minţi bolnave în una singura. Mii de copii cu carne putredă care întind mâinile după un sân din care niciodată nu picură lapte. Doar venin. Mii de bocete. Mii de mame îngropate prea devreme. Mii de feluri de agonie ale fiinţei umane. Dracul cu mii de feţe.

Nu ştiu unde merg. Simt doar că mă mişc. Mintea îmi e un vulcan de pucioasă. În tot corpul simt doar aşchii de gheaţă. Nu vreau să mă eliberez. Mă las dominat. Îl las să-mi inunde venele. Să-mi schimbe sângele în smoală. Face parte din mine de acum. L-am acceptat. Durerea încetează. Mintea nu-mi mai fierbe. Epuizarea se strecoară în toate celulele mele. Se face întuneric din nou. Doar că acum e unul care mă înveleşte cald.

Lumină. Aerul tare al dimineţii îmi invadează plămânii. Deschid ochii şi mă inundă amintirile nopţii. Sar în picioare. Mă uit în jur. Ciuperci. Cât vezi cu ochii. Nu am mai văzut o aşa specie. Imagini. Gândesc rapid. Neuronii îmi sunt la turaţie maximă. Spori. Molecule psihotrope. Astea declanşează halucinaţiile. Amplifică temerile. Scot la iveală dracul cu o mie de feţe. Zâmbesc şi îmi aprind o ţigară încercând să-mi dau seama cum să găsesc satul.

***

Aşa cum şi-a dorit Marin, au venit specialiştii. De câteva zile e o forfotă continuă. Au izolat zona şi au sfătuit lumea să nu se apropie. Au luat probe. Le-au analizat. E o descoperire importantă. Am exclusivitate. Mi-a zis bine Marin. Sunt ziarist, ce naiba?
Ultima noapte în satul ăsta. Toată lumea e fericită. Ferestrele sunt luminate din nou. Acasă la primar e petrecere mare. Băutura curge valuri. Mâncare e din belşug. Toată lumea vrea să-mi strângă mâna. Sunt extrem de bucuros pentru fericirea pe care o arată oamenii ăştia.

E târziu. Nu pot dormi. Mă strecor din nou pe drum. E linişte. Străbat satul de la un capăt la altul. Mă îndrept spre pădure. Ceva mă atrage acolo. Pătrund. Întuneric total. Îmi place. Mă simt în elementul meu. Un zgomot uşor. Reacţionez imediat. E o lupoaică. Se apropie de mine. Mă aşez în genunchi. O ating. O privesc în ochi. Se schimonoseşte. Blana i se zburleşte. Se face ghem. Îi e frică de mine. A paralizat. Sângele ei cald îmi curge lin pe esofag, atras de smoala din venele mele.

O părere la “Strigoiul – povestire.

  1. GhilgamesCM

    Frumos,am citit acest cadou domnule Haidamac de la cap pana la coada , e captivanta scorneala si merita citita. Revenind la realitate , sincer va spun ca am o mare parere de rau ca un medic adevarat ca dumneavoastra fumeaza , dar va spun ca este foarte usor de scapat de „iarba dracului” cu vointa si instantaneu . Succes in ale scrisului si scaparii de acest viciu .Un fost fumator inrait care va asigur ca nu se va mai apuca de fumat niciodata,respect.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *