vindecatorul_clipart

Vindecătorul reloaded.

Zile de toamnă. Care mai calde, care mai reci, dar toate având culoarea preludiului. Un preludiu pentru magia albă care urmează. Pentru frig. Pentru o lună mare cu lumină rece. Sunt obosit. Al nabii de obosit. Sunt dezorientat şi lipsit de motivaţie. Am recitit multe articole pe care le-am scris de-a lungul anilor pe blog sau în presă. Sincer să fiu, mă bântuie gandul că am cam spus ce am avut de spus.
Am scris până acum doar sub influenţa emoţiilor cu care mă încarc zilnic. Şi era o bucurie enormă. M-am surprins însă zilele trecute, după ce am terminat povestirea Semnul, că nu mai scriu aşa. Că nu mai regăsesc autorul în rânduri. Că a dispărut. Îmi spunea cineva în care am mare încredere că trec la alt nivel, că de acum trăiesc fiecare personaj. Că nu eu ci personajele au vieţi şi emoţii. Nu ştiu dacă îmi place calea asta. Eu vreau să simt, nu doar să scriu. M-am implicat în prea multe. Am vrut să abordez multe planuri. Multe subiecte. Nu mi-au ieşit toate.
Am însă un reproş să-mi fac. Acela că l-am neglijat pe Vindecător. Pe cel care vă povestea aşa frumos despre munca lui de linia întâi. Despre emoţiile lui. Despre oameni. Despre gândurile lui. Întocmai aşa cum spune blogul ăsta. M-am încăpăţânat să cred că pot scrie şi despre altceva. Posibil să fi fost o eroare. M-am şlefuit. M-am înrăit. M-am încărcat cu lehamite. Nu ştiu dacă vreau să fiu scriitor. Nu ştiu dacă voi mai scrie sau tipări cărţi. Habar nu am dacă mă mai urmăreşte cineva sau nu. Habar nu am dacă îi mai pasă cuiva de ceea ce scriu eu. Probabil că da. Duc dorul serilor de iarnă. De vineri. Când veneam de la sală şi scriam până târziu în noapte. Şi simţeam fiecare cuvânt de parcă era înroşit în foc. Şi cum aşteptam a doua zi să văd cum explodează traficul pe blog. Şi cum mă certam cu toţi debilii care aveau orgasmul suprem când mă înjurau. La naiba! Ce-mi lipsesc toate astea.
Cartea tipărită presupune mari eforturi. Eforturi pe care acum nu le mai pot face singur. Sincer să fiu, nici nu mă mai interesează. Nu mă mai arunc în scris romane care să aibă destinaţia sertar. Neglijând pe toată lumea din jurul meu. Inclusiv pe mine. Că nu merită. Voi continua să scriu pe blog. Să simt. Să scrijelesc cu emoţii web-ul. Uneori, când eşti derutat, e bine să te întorci la certitudini. La lucrurile simple. La origini. Ori eu sunt blogger la bază. O perioadă voi publica doar pe aici. Orice. Schiţe. Articole gen Dispensarul SF. Chiar povestiri. Şi voi deschide seria cu povestirea Semnul, cea mai nouă lucrare a mea.
Ştiţi că sunt indisciplinat, aşa că nu fac promisiuni legate de periodicitate. Vă spun doar atât: m-am întors!

O părere la “Vindecătorul reloaded.

  1. FELICIA CHERMANEANU

    Bravo, doc’, imi placi de mor, mai ales pentru gandurile bune de ultima ora!!!
    Crede-ma, e lucru mare sa-mi placa mie un doctor. Dintre cei pe care i-am cunoscut, si am cunoscut ceva doctori la viata mea, ii numar pe degetele de la o mana pe cei care-mi plac intr-adevar si merita respect. Pe restul ii urasc din toata fiinta mea si consider ca datorita lor, viata mea s-a transformat intr-un interminabil cosmar.
    Scrie doc’, ca ai talent, si e pacat sa tii in tine, si e pacat sa nu-ti descarci emotiile, si e pacat sa nu-ti incarci bateriile atata timp cat poti s-o faci, si e pacat sa nu le spui si altora ce simti si de ce ajungi sa simti asa.
    Lasa frustratii sa injure, ca oricum nu stiu sa faca si altceva. Sunt spalati la creier si cred cu convingere ca daca te injura pe tine, rezolva problemele societatii in care toti ne zbatem, dar in mod diferit, sa supravietuim. Unii, foarte multi de altfel, au inteles sa supravietuiasca ”calcand peste cadavre”, altii insa nu pot supravietui decat „salvandu-i” si pe cei din jurul lor.
    Asta-i doc’, m-am lasat mai greu convinsa, dar sa stii ca te respect si te ador.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *