coperta_dsf

Vorbe…

Să lucrezi vreme de 15 ani într-o şi pentru o comunitate e mare lucru. Să nu te laşi atras de mirajul străinătăţii. Să nu te laşi sedus de promisiunea unor câştiguri mult mai mari. Să uiţi de fiecare dată toţi nervii pe care ţi i-ai făcut atunci când multe nu merg ca lumea. Începând cu sistemele informatice şi terminând cu hârbul cu care faci naveta. În orice condiţii. Că plouă, că ninge, că e caniculă, că e ger, că e viscol, tu eşti pe drum. Încercând să ajungi întreg în faţa dispensarului.

Laşi la uşă problemele personale. Le vei lua înapoi la plecare. Cei care vin la tine îşi încredinţează multe în mâinile tale. Te privesc cu alţi ochi. Tu nici să te îmbolnăveşti nu ai voie. „Cum aşa? Boala se prinde şi de doctori? Da, mamă, se prinde. Dar matale ştiţi să vă vindecaţi singur. Ştiu, mamă, dar sunt făcut din lut, ca orice om”. Aş vrea să fiu de fier. Măcar fizic. Mental îmi impun asta în fiecare zi. Sunt ca un alchimist care a găsit piatra filozofală. Doar că nu transform metale în aur pur. Lucrez cu decepţii, depresii, frustrări, visuri, suferinţă. Pe toate astea le transform în fier topit în care îmi înfund creierii, aşteptând apoi să se răcească.
***

Primul semn că trebuie să dai halatul alb jos este atunci când nu mai ai răbdare. Să asculţi. Să întrebi. Să te implici. Să consulţi. Atunci când până şi la examenul clinic tu vezi doar servere şi semnături electronice. Am avut perioade din astea şi doar dualitatea minţii mele m-a ajutat. Partea emoţională, umană, a bătut de departe partea de robot informatizat. Mă simt uneori în dispensar ca ultimul templier. Sau ioanit. Medicina se practică în primul rând cu capul şi cu mâinile. Să nu credeţi că aparatura vă vindecă. Doar confirmă sau infirmă o suspiuciune, pe care tot mintea medicului a ridicat-o.

Şi se mai practică într-un fel. Cu empatie. Cu respect faţă de omul în suferinţă. Mai stau uneori, aşa cum stăteam mai demult, în sala de aşteptare. Privind doar uşa cabinetului. Gândindu-mă că eu sunt pacientul. Aşa îţi dai seama de multe. Stând în faţa uşii. Te încarci cu tot ceea ce se aşteaptă de la tine. Ştiu că pacienţii sunt la fel de atenţi ca mine. De foarte multe ori am văzut cum îmi caută privirea atunci când intră.

Fumul de Davidoff îmi învăluie delicat plămânii. Păcătos obicei. Îmi calmează nervii. Am început să fumez din nou în maşină. Şi să înjur. Şi încă mai înverşunat ca acum ceva vreme. O fi de vină noianul ăsta de şoferi care mai de care mai debil? Cine ştie? Se poate. Nu mai contează. Am ajuns la cabinet.

– Ce ai păţit, bunică?

– Mă dor coastele, domn doctor. Am fost la policlinică şi mi-au spus că am reumatism. Că la vârsta mea, ce pretenţii să mai am? Măcar să nu mă mai doară.

– Ce reumatism, mamă? Grav?întreb eu de politeţe aşa.

Niciodată nu mă iau dupa ce spun alţii. Chiar dacă sunt somităţi. Până nu pun mâna nu cred. Aşa sunt eu.

– Dar de când doare aşa?

– De o săptămână şi ceva. A venit fata şi m-a dus la oraş. La specialişti.

– Şi?

– Ce pot să spun? Mi-au făcut rază şi mi-au zis că sufar cu oasele. Mi-au dat nişte pastile.

– Şi au fost bune?

– Nu m-au ajutat deloc.

– Ce să faci, bunică? Ia loc pe canapea. Să văd eu.

Consult. Aşa cum am învăţat. Cu mâinile. În lumină naturală. Comparativ stânga cu dreapta. Măsor tensiunea. Mare.

– Ia spune, bunică, îţi aminteşti ce ai făcut acum o săptămână? Înainte să te ia durerea asta.

– Am fost la mormânt la el. Şi am rupt buruienile. Că se făcuseră mari.

– Aha. Şi ai tras tare de ele, aşa-i?

– Da, domn doctor.

E clar. Problema ei musculară. Dacă ar fi stat şi specialiştii ăia de vorbă cu ea cum am stat eu, bine mai era. N-o mai îndopau cu hapuri care n-au făcut altceva decât să-i crească tensiunea.

– Şi când mă strâng nepoţii în braţe, mă doare, domn doctor. Nu mai ştiu ce să mai fac.

– O să facem tratament, bunică. Şi o să-ţi treacă.

Pleacă bunica asta. Vin altele. Cu alte probleme. Cu alte întrebări. Doar suferinţa are aceeşi culoare. Că hâtra asta nu face discriminări. Sunt sigur că a pus ochii şi pe mine. Doar că încă nu mi-a venit rândul. Nici nu contează. Încă o zi în care purtatul halatului alb se măsoară în priviri căutate încă de la intrare.

O părere la “Vorbe…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *