Vrăjitoarea – ciorna

Vântul unduia coroanele copacilor, ridica praful pe străzile mizerabile ale cetăţii şi mişca spânzuraţii. O duhoarea insuportabilă bântuia în toate casele. Leproşii, alungaţi dintre zidurile groase şi sigure ale castelului, formau un şir de suferinţă pe culmile dealurilor din jur. Sfinţiile Lor le-au spus că atunci când vor găsi un lac, să se oprească şi să se uite cu mare luare aminte la unduirile apei. Poate un înger va poposi acolo şi o parte din Slava lui Dumnezeu îi va vindeca pe cei ce se vor îmbăia.

Ploua. Era frig. Soarele şi legământul divinităţii cu omenirea nu se mai arătaseră demult. De când Ea a fost primită de senior. De când ea a dus minţile stăpânului spre pierzanie. De când au început să dispară copiii nou născuţi. De când pământul nu mai rodea. De când, noapte de noapte, la ceasul la care ar fi trebuit sa cânte cocoşii, se auzeau cântecele acelea şi umbrele bântuiau peste tot.

……………………………………………………………………………………………….

Patul mare, acoperit cu lenjerie de mătase purpurie, pătat de sudoare, martor al bărbăţiei lui, trona în mijlocul camerei. În faţa lui şemineul. Pântecul ei era rotund, de o albeaţă nefirească, întreruptă de un mic smoc de păr. Aroma ei era aroma păcatului, aroma care pornea războaie şi ducea suflete la pierzanie. Sanii ei erau mici, dar tari, două jumătăţi ale mărului ispitei. Ochii ei străluceau.

Cu capul pe coapsele ei stătea un barbat masiv, cu un trup plin de cicatrici. Respira greoi. Braţele sale, ce mânuiau arme grele, erau acum lipsite de vlagă, privirea sa, ce punea pe fugă duşmanii, era acum pierdută, bleagă. Pieptul său păros era pătat de sudoare şi de lichidul ce se scurgea din ea fiecare dată când era deasupra lui.

– Lordul viselor mele, lumina mea, te rog să închizi ochii. În noaptea asta te vei transforma.

Seniorul, vlăguit după atâta efort, se conformă. Femeia se ridică din pat şi se îndreptă către uşă. Bătu de două ori şi aceasta se deschise. În cadrul ei a apărut o fată. Nu trăise mai mult de 16 primăveri inocente. Îmbrăcată într- o cămaşă lungă, subţire, albă, tremura din totul trupul, iar ochii ei de căprioară speriată erau umezi.

– Vino. E clipa.

Fecioara păşi timidă în cameră. Femeia o dezbrăcă. Sângele dintre picioarele copilei se prelingea delicat pe una din coapse. Femeia culese firavul izvor într-un potir de aur, apoi urină în el. Cu amestecul ăsta unse trupul bărbatului.

– Stăpâne, umbrele te vor urma acum. Gloria Ta, Slava Ta, Cuvântul tău, vor stăpâni lumea. Nici o armată nu te va putea învinge, moartea te va ocoli.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *