Zombi apocalips – o mostră.

Te uiţi pe geam ca viţelul la poartă nouă şi aprinzi a nu ştiu câta ţigară. În spatele tău, soţia încearcă să îşi înfigă dinţii în carnea ta. Priveşti în ochii ei. Nu vezi decât pierzania ta. Nu vezi decât două puncte golite de orice expresie. Pui mâna pe cuţitul cu care tăiai, ieri, friptura. Şi nu mai ţii cont de nimic. Loveşti. Cu sete. În piept. În abdomen. În gât. Degeaba. Continuă să vină spre tine, să te domine. Ţipi. Cazi. E deasupra ta. Cu ochii ieşiţi din orbite. Rece, dar mânată de o forţă interioară pe care nu o înţelegi. S-a dus naibii umanitatea din tine. E vorba de supravieţuire acum. Îţi încordezi muşchii şi loveşti cu toată forţa. Ţinteşti gâtul. O dată. Şi încă o dată. Şi încă o dată. De multe, de prea multe ori. Cu un pocnet sec, capul cade pe gresia din bucătărie, dar gura continuă să se mişte ritmic. Verşi. Şi îţi aduci aminte că ai văzut tu un film cu zombi. Şi, cu mişcări spasmodice, înfigi cuţitul în una din orbite. Până în creier. Totul se opreşte. Timpul stă in loc. Eşti doar tu, suspendat în remuşcări. Tot ceea ce contează e respiraţia ta. Bătăile inimii tale. Şi, încet, încet, îţi revii. Stai în mijlocul dezastrului şi faci o altă greşeală. Arunci cuţitul, de parcă îţi arde mâna. Nu ai curaj să priveşti la sângele de pe pereţi, la corpul fără cap, la capul fără corp. Şocul te paralizează, dar îţi aduci aminte că ai un copil. Şi, tremurând, te îndrepţi spre dormtor, spre pătuţul lui. Nu auzi nimic. Deschizi uşa. Fetiţa cu păr lung, blond, cu pielea albă şi miros de lapte, a dispărut. În mijlocul patului stă o creatură hidoasă. Decerebrată, urâtă, rânjind spre tine. Sare. Din reflex, închizi uşa. O bufnitură sinistră. Fugi spre bucătărie. Ştii ce ai de făcut. Ridici cuţitul şi aştepţi. Nu ai lacrimi încă. Încordarea te epuizează. Nu mai poţi suporta. Te îndrepţi din nou spre dormitor. Prudent, deschizi uşa. Fetiţa iese. E fragilă. Nu trebuie să loveşti decât o singură dată. Atât. Oasele frontale crapă uşor. Ţi-au spus medicii că are un început de rahitism. Nu i-ai crezut. Acum însă te bucuri că tocmai boala asta nu te-a forţat să te şi să o chinui prea mult.

Zgomote la uşa de la intrarea în micul tău apartament. Te uiţi pe vizor. Gălăgia se pare că a atras câţiva vecini. Foşti vecini. Din ce îţi dai seama, în lumina difuză de pe scară, toţi sunt vineţi, cu ochi inexpresivi. Îţi adiuci aminte că ai o toporişcă în debara.

Craniile crapă, creierii se scurg. Linişte.

Te întorci în apartament. Încui uşa, muţi biblioteca şi o baricadezi. Ca prin vis, te vezi deschizând geamul de la sufragerie. Cineva, se pare că un alt tu, aruncă trupurile singurelor fiinţe pe care le-ai iubit. Tot el, celălalt tu, dă drumul la apă fierbinte în cadă. Apoi, ia mopul şi curăţă tot sângele din casă. Îţi umblă în frigider. Găseşte sticla ta de Jack, cea pe care o ţineai pentru ocazii speciale, şi o desface rapid. O pune la gură şi soarbe.

Alcoolul te arde. Nu te opreşti. S-a dus jumătate de sticlă. Fumezi ţigară după ţigară. S-a terminat pachetul. Cazi în nesimţire. La limita comei. Întuneric. Ce n-ai da să nu te mai trezeşti…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *